«

»

Adina Dumitrescu – Opacitate

Vârstnică, vorbind singură, stau în faţa gardului Fences cu uluca rară din lemn. E prietenul tău arborele-acesta tăiat în uluci, poţi foarte bine, prin el, ca-ntr-o oglindă, să vezi ce-i acum şi ce va veni. Cumva e schimbată uluca, e tratată cu policarbonaţi care-mi fac din prezent şi ce va să vină, o imagine opacă de parcă n-am şters bine lentilele ochelarilor? Imagini nefinisate se fac umbre, săgeţi, se fac bucle, sar pe alocuri scântei ce-n urcare se-aprind, ca apoi să se stingă ca noaptea. Aşa, într-o clipă! Şi tot într-o clipă-mi răspunde cineva dinăuntrul axonilor mei deşiraţi ca pânzele păianjenilor, că de-acum, drumul mi se desparte în două. Ori mă scufund cu capul ‘nainte căutând înţelesuri, explicaţii şi legi, riscând ocuparea locului întâi pe podiumul înotătorului din adâncul pământului, pierzându-mă, ori rămân strajă suprafeţei călcate. Şi-mi aleg drumul. Îmi aleg pe cel al tangentei tremurate şcolăreşte, din care pot abdica la o palmă mai sus de pământ într-un dans cu pasul ştrengarului, dar din care, de vreau, pot scurma şi-n pământ, dar nu mult timp şi nici prea-n adânc. Cărarea cu ridicarea şi plutirea la un pas continuu mai sus decât lumea e respinsă din start. Cel mai uşor e să trăieşti dus de val, într-o irealitate de frunză căzută, plimbată, moartă.
Din postura-mi, duc mâna la cap. E pe umeri, simte, primeşte şi dă. Nu se pleacă! Nu-şi îngroaşă obrazul, nu-şi subţiază, colorându-şi mai în albastru, epiderma. Interior, spun veto prezentului demult instalat. Spun veto aerului cu aromă sintetică de brad, de roză sau de adiere marină pe vârf de munte, celui îmbogăţit în ioni hypoallergenici sau vaporizat prin atingerea lui de metalul armei încinse la roşu.
Spun veto ingineriilor financiare ce-mi dictează uniforma nutriţională a apei îmbuteliate din surse poluate de alţii şi de ai mei, apelor mocirloase îmbogăţite în cianuri şi în dejecţiile gropilor de purin neamendate chimic, celor carbogazoase cu bule în culorile curcubeului, având gustul tuturor fructelor pârguite ale unei Terra ce-şi aplatizează mereu polii. Spun veto alimentelor variate precum mulţimea pictorilor, curentelor şi tuşelor folosite în particularizarea acestora, la fel constituenţilor culinari îmbogăţiţi sau înlocuiţi. Întorc spatele companiilor multinaţionale pregătite oricând să-mi arate variante, unghiuri, poziţionări, reţete, fotografii, CD-uri şi DVD-uri, dintr-un dosar ca o carte colorată a basmului cu cocoşul roşu sau cu căsuţa de turtă dulce din pădure.
Duc mâna la inimă. Bate în ritmul ei, ameninţat oricând de o extrasistolă. Bate ca a puiului prins într-un laţ. Îi simt căldura, parcă-i am în faţa ochilor culoarea concordă ritmului. Ştiu că printre atâtea sechele de sfâşieri, împunsături, aruncări şi tăvăliri în colbul drumeagului, mai e loc liber. Şi mă bucur ca un copil care-şi scrie prima dată, singur, scrisoarea a cărei destinaţie e Rovaniemi. Dar mică mi-e bucuria şi mare necazul! Insesizabil aproape, tot locu-mi coboară, fără oprire, spre groapa săpată de alţii, cu mult timp înainte. Pipăindu-mi pulsul, caut adevărul. Cobor bine? Alunec cum trebuie, astfel încât noi generaţii să se aşeze în spirala transformărilor exact în locul care trebuie? Caut omul, învăţătorul în ale divinului pentru îndrumare şi sprijin. Mă sperii. Kenoze fac poli, aceştia se strâng, se diferenţiază, se mută. Râuri omeneşti se abat de la adevărul divin, poli capătă aură prea puţin sau nemeritată. Duhovnicul se aşează în faţa bisericii cu noi dogme şi cu mâna întinsă. Şirurile omeneşti se îndreaptă spre moaşte, spre sfinţi făcuţi din varii merite. Nu contează, gândeşte mulţimea-n necaz, sfânt să fie! Fiecare oscior e sacru, pocnesc candele, curg lacrimi de mir. Şi-mi simt inima nelămurită, îngreunată. Oare nu vede şi nu simte oricine însănătoşirea sufletului îmbrăcat în iubire? Oare nu simte nimeni puterea cuvântului venit din inimă, a ochiului larg deschis spre nevoia celuilalt, întinzându-i mâna? Nu simte nimeni cât din roua depusă dimineaţa pe frunză e pesticid diluat sau simplă iluzie optică? Căci iluzie este şi mutaţia aceluia ce nu-şi simte propriul loc, mereu întinzându-se.
Şi privesc în continuare prin gardul devenit aproape opac, liste de candidaţi, aceiaşi, împingându-se spre locurile din faţă. Şi-au înlocuit numai sloganul. Acum, nemaiputându-se opri din pseudo grandoarea funcţiei ocupate odată, strigă emfatic: „pe vremea mea am făcut”. Niciodată nu spune cât „şi-a făcut” sau cât ne-a costat lipsa saţietăţii, a bunului său simţ. Nu-şi vede incultura crasă, kitsch-ul lui afişat, în care am fost nevoiţi să trăim. Nici n-a văzut cum am trăit, cum am învăţat să ne războim între noi, cât ne-am despicat, cât ne-am înjumătăţit, cât am jelit. Şi-i spun candidatului multiplicat, liberum veto!

Adina Dumitrescu

Lasă un răspuns