«

»

Adina Dumitrescu – Cu felinarele stinse, căutări

Înveliţi de-a valma într-o a doua piele, ca un al doilea înveliş, când mai subţire, după simţire şi literele parcurse, când mai groasă, ne îmbrâncim pe întuneric într-o continuă mişcare browniană, ieşind care cum putem, unii cu capetele sparte, unii încovoiaţi de spinare, unii într-o depresie asemănătoare lingorii. Valuri de mulţimi omeneşti ne poartă, ne sparg la mal sau ne lasă glonţ de ruletă rusească, al cărui încărcător n-are decât un cartuş, pe care, încă din fericire, cineva sau hazardul apasă trăgaciul. Celor rari, cărora li se întâmplă asta, scapă glonţ, urcându-se spre cer, căpătând totodată şi proprietatea de a privi de sus, spre pământ. Că se zăreşte verde sau fum, rocă aridă sau construcţie nucleară, contează mai puţin. Trebuie, suntem obligaţi să ne asumăm şi ce mâncăm sau pe câţi lucşi citim. Înspăimântător este că pe deasupra tuturor mijloacelor de producţie mai vechi sau mai sofisticate, aceia văd suprapus esenţialul, condiţia sine qua non de a fiinţa împreună, ca oameni, ca şi prezente şi mai ales viitoare forţe şi relaţii de producţie. Nu, nu vedem evoluţii antropogenetice, antropologice, nu vedem nici „des étreintes„ sau hai să dăm mână cu mână. Linii strălucitoare în două culori, hologramele adevărului şi minciunii, ale falsului şi naturalului, ale binelui şi răului, analiticul umanului şi monstruozităţii, se întrec într-un război rece al omenirii, în care ne cam bălăcim de prea mult timp, fără a vedea pericolul apariţiei, Doamne fereşte, a unei săbii scoase din teacă sau al butonului apăsat cu sete. Imergenţa, câştigătoare deocamdată prin colţi prea ascuţiţi, prin metode de intoxicare în stare să zăpăcească omul, câştigă teren în faţa naţiilor emergente, prea slabe, prea supuse unui fost regim de peste cinci zeci de ani de supunere. Capii ridicaţi din mumă talpa iadului fără carte şi mai ales fără bun simţ, capii medaliilor la atrocităţi, cei al căror loc ar fi trebuit să fie şcoala de reeducare prin muncă şi învăţătură, printr-o arătare cu degetul şi-au şi schimbat locul, ridicându-se. S-a întors brazda şi odată cu ea, progeniturile „sus puşilor” cu ale lor rubedenii. Romanticii, idealiştii au rămas cu ochii într-un soare ce luminează artificial, nefiresc. Nu numai că revoluţia de catifea sau de sânge nu i-a schimbat, dar i-a şi întărit. Global, politica de agonisire, de expansiune, de acaparare a celor care mai mişcă, mai produc şi mai gândesc, e mereu vigilentă. O groapă trebuie să fie umplută. Şi de unde dacă nu de la alţii, de la cei slabi care încă mai au ceva acareturi în sol, în grădina de flori şi legume, în altarul bisericii şi în vers? Metode găsesc, deja suntem obligaţi să ne pierdem în hăţişul senzaţiilor înroşite în sânge, ne hrănim pe bază de comandă „salade des fruits, jolie, jolie, jolie„ cu „n„ agenţi de stimulare creştere, coacere, edulcolare, modificare genetică, deja arta are termenul de valabilitate scăzut ca-n Sand art pe nisip sau pe zaţ de cafea. O analiză demnă de editare trebuie să aibă nu numai o justificare „scripta manent„ . De multe ori zboară şi coala! Numai că privind în noi şi între noi, observăm tocmai inestimabila lipsă. Omul de tip nou şi-a pierdut capacitatea iubirii de oameni, a comunicării sincere, a încrederii, a tradiţiei naţionale, a simţirii, a măsurii şi a bunului simţ, şi nu în ultima instanţă, a particulei divine, fără de care nu are cum fiinţa. Suntem, cum s-ar spune, decapitaţi sau mânaţi ca turmele de drone-câini păzitori sau întorcători. Şi ce culori ameţitoare vom privi pe i-poduri ştergând cu mâneca ecranul, aşa cum odinioară la săniuş, se ştergeau năsucuri înroşite de frig! Personal felicit iniţiativa referendumului Angliei şi rezultatul acestuia. Îşi apără naţia, apărându-şi tradiţia şi implicit, poporul. Deliberat, îmi însuşesc numai o parte din „întoarcerea celuilalt obraz”. Întorci, întorci, dar până când? Până-n calende nu sună a supunere, ci a laşitate. Dacă vrei să te numeşti cetăţean liber, apoi sunt cazuri în care interioru-ţi spune că trebuie să ai şi minimum de curaj, de răzvrătire, spre aşezarea lucrurilor pe făgaşul drept. A scăzut bursa? Scade numai ceea ce scoţi prea des la vânzare, căci mai există o variantă, aceea care se numeşte păstrare. Acum, nu sunt intrată în liniştea spunerii unui „nu„ hotărât! Încă o jumătate din lume stă tremurând în faţa biciului cu trăsăturile feţei parcă turnate-n oţel, dar se întreabă cineva cât din podiumul pe care tot vrea să urce acea faţă este al ei, ca bun propriu şi personal, vorba bine învăţată a vanghelismului autohton şi cât mai reprezintă activele statului, efemer găzduitor al feţei? E uşoară împăunarea, ameninţarea şi înfăţişarea tupeului dezlănţuit, mai greu e selfcontrolul! Şi dacă n-ai, încet, încet, îl poţi căpăta, numai să vrei. De nu-l mai poţi căpăta, atunci intervine scăderea, ştergerea ta din catalogul învăţăceilor de orice vârstă! Mai grav este că orice schimbare (minoră ) e bucuria nebunilor! Când aceasta se vrea majoră, trebuie să aibă toţi scripeţii unşi ceas elveţian şi toate roţile dinţate îmbucate la micron. Noi, n-avem a ne îngrijora, ci numai a învăţa. Până atunci pronia divină (Evanghelia după Matei, cap. 6 ….uitaţi-vă la crinii câmpului…) ar trebui rugată din zi până-n noapte să călăuzească natura, spre încă o îndurare, o iertare a noastră, să ne mai dea un răgaz! Sperăm în el, cum altfel?

Adina Dumitrescu – 2016-06-28

Lasă un răspuns