«

»

Marin Ifrim: Interviu cu George Stoian

Marin IfrimGeorge Stoian : “ Cântarea României nu a fost inventată de Ceauşescu, ea a apărut pe vremea lui Carol al II-lea”

Marin Ifrim: – Domnule George Stoian, vă propun să începem cu… începutul: Când şi cum aţi realizat faptul că, în această lume există teatru ca artă, ca instituţie?…
George Stoian: – Dacă e să „începem cu începutul”,cred că ar trebui să mă întorc în anii copilăriei. Nu există grădiniță sau școală care să nu pregătească spectacole, fie ocazionale fie de sfârșit de an, spectacole la care de regulă aveam „roluri grase”.Primele indicații regizorale, le-am primit de la tovarășa învățătoare, care-mi spunea:„ tare și rar”(indicații valabile uneori și în zilele noastre). În vremea aceea, pentru mine teatrul era „o joacă” care-mi plăcea. Mai târziu, aveam să realizez, că teatrul este o artă pe care n-o poate face oricine, o artă în care e nevoie în primul rând de talent. (Calitate necesară – de altfel – și la celelalte arte: muzică, dans,pictură etc.) Întrebat de un ziarist dacă e grea actoria, marele actor Constantin Rautki, a răspuns: „Dacă ai talent e foarte simplu, dacă nu muncești de-ți iese sufletul”
Cred că și șansa a avut rolul ei. Anul III de Școală Profesională, l-am făcut la Câmpia-Turzii, unde am găsit un club cu o paletă a activităților culturale deosebit de bogată. I se spunea club, fiind patronat de uzina din localitate, dar în realitate era o veritabilă casă de cultură a orașului. Pentru ca şi cititorul să-și poată face o părere cât mai exactă, ar fi suficient, zic eu, să spun că resursele, atât cele materiale, cât și cele artistice au permis ca aici să fie montate două spectacole de operetă:„Silvia” de Kalman și „Vânt de libertate” de Dunaevski. Spectacolele erau regizate de profesionişti, aduși de la teatrul din Turda. Așa am avut șansa de a juca în comedia „Băieții veseli” a lui H. Nicolaide, pusă în scenă de Avram Besoiu, fratele lui Ion Besoiu, unde având un rol „ce mi se potrivea mănușă”, am reușit la faza finală a bienalei de teatru „Ion Luca Caragiale”, să obţin un premiu de interpretare. („Cântarea României” a apărut mai târziu)

M.I. : – Care a fost momentul în care v-aţi simţit „dependent” de actorie?
George Stoian: – Nu cred că a fost un moment, mai degrabă a fost o înșiruire de momente. Primul fiind acela în care am trecut de la „amatori” la „profesioniști”. Regizorul cu care am lucrat la opereta Vânt de libertate, Puiu Neagu, avea lucrat la Teatrul din Turda un spectacol ce se adresa adolescenților, spectacol care ținea afișul pentru a doua stagiune și urma să plece într-un turneu mai lung prin țară. Se întâmplă ca un actor din distribuție să se transfere la un alt teatru și trupa rămâne descoperită. Se face urgent concurs pentru ocuparea locului vacant, mă prezint, câștig și…devin „actor profesionist”
Spectacolul în care am intrat „peste noapte”, se chema „Extemporal la dragoste” scris de Corneliu Axente și în turneul amintit mai sus, am avut bucuria să jucăm și la Buzău, în frumoasa sală Moldavia. (În Moldova jucam cu plăcere în trei săli deosebit de frumoase: Moldavia-Buzău, Pastia – Focșani și Teatrul Național Iași)
Domnule Marin Ifrim, am detaliat nițel trecerea mea de la amatori (Câmpia-Turzii) la profesioniști (Turda) pentru că într-un articol scris de dumneata spuneai că am venit de la teatru din Câmpia-Turzii.
M.I.: – La Buzău, unde locuiţi de peste 4 decenii, o parte din viaţă aţi dedicat-o teatrului. Pe scurt, v-aţi putut desfăşura, ca actor, ca om de cultură, atât cât v-aţi fi dorit?
George Stoian: – Și aici e o poveste destul de interesantă, pe care, vorba lui Florin Piersic, „trebuie să o spun”.(Îmi permit să-i folosesc ticurile verbale pentru că pe lângă faptul că suntem amândoi ardeleni, mai suntem născuți și în aceeași zi: 27 ianuarie) Ajuns la Buzău, la Fabrica de Sârmă, (Cum am ajuns aici? Vorba lui Mircea Crișan: „ale tinereții baluri”. E o poveste interesantă, pe care o pot spune cu altă ocazie) Deci, la Buzău, la Fabrica de Sârmă sunt chemat într-o zi la Comitetul de Partid, unde mi se spune că s-a primit o notă telefonică prin care „tovarășul George Stoian este convocat la ora 17 la Casa de Cultură a Sindicatelor”.În notă, nu se spunea, de ce? Aveam să aflu când am ajuns acolo și am făcut cunoștință cu dl. Marcovici, regizor la Teatrul din Ploiești. El mă cunoștea din recomandarea făcută de Vladimir Brânduș, fost coleg de teatru la Turda și vecin la Ploiești cu dl. Marcovici. Așa am ajuns colaborator al Casei de Cultură. Mai apoi, a venit Cântarea României, unde dat fiind faptul că Buzăul nu avea, în vremea acea, nici o instituție profesionistă de artă, „talentele”mele erau la mare căutare. Și pentru că veni vorba de mult hulita Cântare a României, aș vrea să le spun celor ce nu știu: Cântarea României nu a fost inventată de Ceaușescu, ea a apărut pe vremea lui Carol al-II-lea. Că în vremea aceea avea o altă formă și un alt conținut,este o altă poveste.

M.I.: – După părerea mea, la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, unde aţi jucat, în câteva piese, împreună cu mari actori români, a fost apogeul carierei dumneavoastră. Dumneavoastră cum vedeţi această chestiune?
George Stoian: – Nu domnule Marin Ifrim! Nu a fost apogeul carierei mele. La teatrul „George Ciprian” am jucat câteva roluri mici, de mică întindere. Satisfacția fiind aceea, că le pot spune nepoților: Bă, voi știți că am fost coleg de cabină cu Iurie Darie, Nicolae Urs, Viorel Comăneci și alţii? Momentele care mi-au marcat cariera și care au pretenția de a face parte din zona pe care dumneata ai numito „apogeu” sunt numeroase și voi enumera câteva la întâmplare:
-Am lucrat cu mari regizori: – Val Mugur („Asta-i ciudat” de Miron Radu Paraschivescu) În spectacol am jucat alături de Carmen Galin)
-Aureliu Manea -„Roata în patru colțuri” de Valentin Kataev . Spectacolul l-am jucat și la Buzău și tot în sala Moldavia. Aureliu Manea fiind recunoscut ca unul din marii regizori ai generației sale era urmărit peste tot de cronicarii timpului. Așa se face că am avut cronici elogioase semnate de Natalia Stancu, la „Scânteia” sau George Banu, la „Contemporanul” (Mai târziu aveam să aflu că George Banu este buzoian)
-de „vorbe frumoase” din partea presei sau a colegilor (este foarte important să te bucuri de aprecierea colegilor) m-am bucurat și cu rolurile :Tony din „Unchiul nostru din Jamaica” de Dan Tărchilă, Alagrec din „Geamandura” de Tudor Mușatescu, Barbarosa din „Nota zero la purtare” de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, Spiridon din „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale și altele. Cunoscătorii vor remarca desigur faptul că am jucat multe roluri de adolescent și asta pentru că eam cel mai tânăr din formație (Mi se spunea „Puștiu”).
Cred că tot aici trebuie trecut și rolul Ilie Stanciu, din piesa pomenită mai sus, „Extemporal la dragoste”și asta pentru simplu motiv că piesa a rezistat pe afiș trei stagiuni. A nu se înțelege că asta s-a întâmplat datorită mie, meritul a fost al întregului colectiv. Dumneata, domnule Marin Ifrim, care ai lucrat o perioadă în teatru, ştii precis despre ce e vorba. Pentru cititorul mai puțin avizat, îmi vin în minte pe moment doar două exemple: „Preșul” de Ion Băieșu, la Teatrul de comedie, peste 400 de spectacole și „O scrisoare pierdută”, la Teatrul Bulandra spectacol ce se joacă (sper să nu greșesc) de nouă ani. Numai un spectacol bine realizat, care place publicului poate rezista în timp mai multe stagiuni și poate fi catalogat „de referință”.

M.I.: – Actualmente, evoluaţi într-o mică trupă de teatru „asimetric”, ca să-i zic aşa. Ceva sub egida unei instituţii cazone. Aţi obţinut şi nişte premii. Ce ne puteţi spune în această privinţă?
George Stoian: – După anul 1989, când dl. Andrei Pleșu, ministru al culturii,a desființat această mișcare a „diletanților”,întâlnim tot mai rar formații artistice de amatori, mai ales de teatru. Instituția armatei este singura care a înțeles că atunci când desființezi ceva e bine să ai ce pune în loc. Așa se face că la nivel național sunt mai multe festivaluri pe genuri de formații, festivaluri la care Cercul Militar Buzău, participă cu regularitate. Da, fac parte sau mai exact conduc (joc și regizez) o mică formație de teatru. Spun mică, pentru că în zilele noastre e tot mai greu să găsești amatori care să facă ceva din pasiune, toți vor să fie renumerați. La început am lucrat cu elevi de la Liceul de Artă. Diana Iarca (cunoscută publicului din spectacolele „Feisbuc” și „La ginecolog”, în calitatea dublă de autor și interpret) mi-a fost parteneră în comedia „Prima zi de căsnicie” de Ion Băieșu, spectacol cu care la un festival la Pitești am luat „Premiul de debut”. Cu Sorin Șaguna (Dumnezeu să-l odihnească!) și Ionuț Ghinea (pe care l-ați văzut în filmul „După dealuri”) pe un text scris de poetul buzoian Lucian Mănăilescu , am reușit performanța ca la una din edițiile festivalului de umor „Podul Minciunilor”, de la Sibiu să luăm marele premiu ,înmânat chiar de președintele juriului, marele actor Dorel Vișan (sâc!) Era de fapt al doilea an consecutiv în care Cercul Militar Buzău cucerea acest trofeu. Ar fi nedrept să nu-l amintesc aici și pe domnul Emil Niculescu ,critic literar și bibliotecar la Cercul Militar -,alături de care am jucat piesa lui Băieșu „Tristețea vânzătorului de sticle goale”,
spectacolul primind aprecieri elogioase la un festival de teatru desfășurat la Timișoara.
Mai apoi, am trecut de la elevi la profesori. Așa se face că alături de doamna Viorica Radu,profesoară la Liceul de Artă am reușit să obținem un „Premiu de excelență” la Medgidia și un loc I la Iași. De la început am convenit să ne axăm repertoriul pe „schițe dramatice”, în două personaje și asta pentru că am încercat să ne „orientăm la teren” (ca să folosesc un termen cazon) atât la necesități cât și la posibilități. Vorbind de necesități, aici la Buzău, nu prezentăm spectacole de teatru de sine stătătoare. În cadrul altor acțiuni organizate de armată și nu numai, cum ar fi lansare de carte, expoziții de pictură, ședință de cenaclu și altele, găseam un spațiu de 15-20 de minute în care jucam și noi una din piesulițele ce le aveam în repertoriu. La capitolul posibilități am aderat și noi (au făcut asta și alții mai mari decât noi) la proiectul: „Teatrul nu e o clădire”, proiect ce vrea să demonstreze că se pot face spectacole fără buget, fără decor, fără costume și că acel gol din scenă, poate fi umplut de talentul actorilor, de inteligența textului și de imaginația regizorului.
Mi-se pare că am vorbit cam mult, m-am molipsit de la Florin Piersic (am o scuză, suntem născuți în aceeași zi, 27 ianuarie).
Înainte de a pune punct discuției noastre, îmi vin în minte vorbele unui bun prieten Emilian Cortea, actor, regizor și fost director la Teatrul din Pitești:„Teatru nu se învață, cu teatru te naști”. Eu aș completa (vârsta îmi dă acest drept): „Teatru este o meserie care te alege ea pe tine, nu tu pe ea”- concluzie ce cred că e valabilă și la alte arte.
Domnule Marin Ifrim, ne cunoaștem de pe vremea cenaclului „Alexandru Sahia”, când amândoi locuiam în „Orașul cu un milion de ferestre”, de aceea îmi permit să-ți propun un joc: să inversăm rolurile. Dacă te-aș întreba: -Dumneata ai ales să fii scriitor sau ai fost ales? Ce ai răspunde?

Marin Ifrim

Lasă un răspuns