«

»

Adina Dumitrescu – versuri

Adina Dumitrescu - LHDezmierdare

„Întregului” Dumitru Bălaşa

În Peştera Muierii se desprimăvărase, dăduse de ştire
parfumul mărgăritarului înflorit, pocnetul unui mugure
de anin şi spirala ferigilor zăvoiului.
Vesta terminase de scris Codul belanginelor, ostenită-şi
lăsase fruntea pe piatra rece, îşi simţise obrazul dinspre
flacăra veşnică aprins, rumen, iar celălalt, recele, căta
înspre tunelul prin care de mult plecase Făt – Frumos –
Fiul Soarelui. Vedea c-a sosit timpul ieşirii şi aşezării
în templu. Prin creştetul capului simţea arderea flăcării.
Cărbunii aprinşi făceau roată, scânteile purtau cenuşa
pe sus, spre creste şi cer, iar aici, în Vechea Europă,
apele susurau a copil şi izvor, a mamă şi a fată.
Romulus şi Remus sugeau protejaţi de aceeaşi lupoaică,
iar Rea Silvia, din joacă, stătea ascunsă pe undeva.
De ceva vreme şi dansul fetelor îşi încetinise ritmul.
Ele se unduiau cerşind dezmierdări geto-dacilor. În plin
matriarhat, gândurile femeii vestejite, fără putere, ale
Vestei, se opreau pe o cergă miţoasă, aspră, din
blană de capră, pe o nojiţă de opincă roasă
de rocă. Închise ochii şi cu sfială dezveli marginea
cergii. O urmă imaginată, înfierată pe piept ca o coroană,
ar fi trebuit să o tragă înapoi…Va fi sau va deveni rege!
Ridică ochii. O cuşmă şi deasupra un steag cap de lup.
Pieptu-i păros, negru, nu mirosea a mărgăritar,
era ceva ciudat, înţepător ca seva oţetarului frânt de furtună.
Se înfioră. Peste ani, într-una din puţurile peşterii Sohodolului
unde cugeta Zalmoxe, de niciunde, pe perete o pală apărea
ca femeie. Avea faţa albă, deseori trandafirie, bucle
blonde, un mijlocel trestioară şi cuget curat de fecioară.
Mirosea atunci toată peştera a mărgăritar. În zadar căuta
fuga, zi după zi, gândul i se îndrepta către ea. Lin mişcat,
un şarpe de casă se apropia unduindu-se.
Când acesta-şi găsi locul, înţepeni încolăcit prescură de grâu
cu însemne pe arce de cerc ca în Sarmizegetusa Regia
şi-un singur semicerc în Corona Montarum, pe Cogheonon,
devenit templu. Începu între ei, atunci, la distanţă de ani, dialogul:
– Ai scris cu mâna ta Codul belanginelor. S-a pierdut. Dacii sunt
buni, viteji, învăţaţi, domni peste popoare. Tu cazi. Ce vrei, ce-ţi trebuie?
– Să-l scrii tu, cu mâna ta, să-i pregăteşti Lui drumul. Nu simţi
că El vine?
– Şi pentru tine?
– Vreau alint, dezmierdare prin dumnezeire.

Lasă un răspuns