«

»

Eugen Dorcescu – Poezia între etic și estetic

GRINTA - COPERTA MATRIX-BM

Poezia lui Eugen D. Popin (ne referim, în principal, la recentul volum, Viul şi aproapele, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2016. Prefaţă: Geo Vasile) se naşte din dezamăgire, din amărăciune, din dezolanta, reiterata experienţă negativă a contactului cu ambianţa:

…dincolo de tumult
lămpile străzii
ochiul blând al nopţii
heruvimi
deznădejdea (39).

Spectacolul vieţii sociale este întristător, deplorabil, generator de o imensă frustrare şi de nepotolită consternare. Marele oficiant al acestei tenebroase înscenări este egoismul (egocentrismul), primum movens al comportamenelor degrandante, fals imbold şi eronat suport al realizării de sine, monstrul lăuntric, răspunzător de toată suferinţa, de toată ruina şi de toate dezastrele Samsarei:

după ce ţi-ai satisfăcut
nimicurile
la care o vreme ai jinduit
acoperindu-le apoi nepăsător
cu frunze şi praf
iar toate cele întâmplate
încremenite de-acum
între două oglinzi
le-ai preschimbat în aparenţe
şi egoism
îţi savurezi
ca de obicei refularea
după care
infatuat
treci mai departe (36).

Odată instaurat ca impozant regizor al întregii existenţe, egoismul (interesul îngust, meschin, rapacitatea) va desăvârşi, în scurtă vreme, decăderea morală, fragilizând, mai întâi, apoi eliminând, cu totul, valorile, excelenţa, virtuţile din orizontul deziderativ al individului şi al comunităţii:

e din ce în ce mai greu să crezi în făgăduială
să crezi în ceva care de obicei nu există…
e din ce în ce mai greu să crezi în bine
să discerni între mogâldeţele
colorate multicolor
mimând mereu ceva
ce se vrea a fi mai mult decât divinul… (46-47).

Adevărul, Binele, Frumosul, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea (mai cu seamă dragostea de Aproapele, pe care “Viul” pare a-l ignora), meritul sufletesc, în general, au fost abandonate. În locul lor s-a insinuat, pentru totdeauna, favorizat de ipocrizie şi nemilă, Pustiul, devastând nu doar fiinţa, ci şi peisajul:

cândva
după ce vei fi uitat tulburarea
ce te-a purtat departe
ai să afli
în partea pustie din tine
câmpia
drumul de ţară
angoasa… (56).

De reţinut exact această angoasă, rezultat funest al unei convieţuiri nefireşti, maladive – în plan etic şi spiritual. Dar, în cazuri fericite, şi stimulent al ieşirii din malaxorul iluziilor egocentriste, imbold al întoarcerii salvatoare spre esenţe:

îngenunchez
dinaintea nemărginitului
care ne uneşte (rugă, 62)

Acesta ar fi, pe scurt, în linii larg schiţate, tabloul. Rămâne de analizat modul cum îl abordează, cum se raportează la el un individ ce nu-i dispus să abdice.
De fapt, cum reacţionează o Persoană umană în atare împrejurări (înţeleg prin Persoană un ins ce a rămas întreg, integru, ce are nu doar sentimentul, ci şi cultul valorilor, un ins ce trăieşte pentru un ideal şi îşi cunoaşte necesităţile duhovniceşti ca fiind nedisociabile de sine, întrucât el e făptura lui Dumnezeu)? Ce decizie existenţială ia, ce comunică semenilor doritori şi capabili să asculte? Cum trece prin lume şi viaţă Persoana umană, astfel definită?

Eugen D. Popin face, în acest punct nodal al reflecţiei şi al creaţiei, proba unei atitudini cu adevărat superioare. Nu clamează, nu blamează, nu înfierează, nu ridică tonul, nu acuză, nu se lamentează. El cunoaşte Samsara prin contemplare şi meditaţie, nu prin participare emotivă. A experimentat-o, o experimentează, dar nu cedează unor stări de conştiinţă dolente, vindicative, se ţine departe de rău, şi caută binele:

nu mă voi răsti la cei care
au devastat fără milă
puţina mea copilărie
L-au gonit din altare
şi-n loc de lapte de mamă
mi-au dat lapte de cucută
fiertură de trompeta îngerului
căci i-am iertat şi le-am deschis inima
să intre cu toţii
chiar şi cei care l-au trimis pe bunicu’ în ceruri
iar pe tata l-au amuţit fără milă
pe toţi îi dăruiesc nemărginit
cu iubire
şi iertare (54)

De altfel, Poetul, datornicul hârtiei, 53, are un domeniu inatacabil, numai al său, unde se simte la adăpost, şi sub protecţia căruia îşi poate pune în lucrare nu doar vocaţia, talentul, ci şi impulsul filantropic – pornire consubstanţială firii sale mărinimoase. Poetul ştie care este şansa, care este menirea sa:

cuvântul
mă îngăduie
alături de el
fără să întrebe nimic

îndestulat
mă întorc apoi
în brazda mea de pământ (28);

sau, şi mai desluşit:

…casa mea
dintotdeauna
şi pretutindeni
a fost cuvântul în care mă rostesc… (70)

De pe platforma acestei convingeri, eul liric execută o seamă de mişcări, de gesturi, dă la iveală o seamă de elanuri, toate de natură ideală. Mai întâi, se smulge din permanentele, vanele, sterilele competiţii pentru nimic:

cui
să spun
dar mai ales
pentru ce
să curm
statu-quo-ul
dacă
nimicul
este mai nou
dimensiunea
pentru care
se pledează
în care
unii respiră
iar
logosul
e abolit
pentru că
sensul
credibilul
fiinţa
nu au ce
să mai fie
reprezentând doar
forma debordantă
a nimicului (88-89)

Apoi, retras în linişte, în tăcere, purtător al bunei sale credinţe, al naivităţii sale (…naivitatea/ e doar starea latentă/ şi nevinovată/ a binelui, 43), al candorii (aidoma celebrului personaj al lui Voltaire, dar perfect conştient de propria-i alegere: …să se lecuiască/ de naivitate şi de buna credinţă, 49), îşi învăluie ambianţa, cum s-a văzut, în iubire şi iertare, el însuşi împlinindu-se, cum iarăşi s-a văzut, la nivelul faptei, prin scris. Totodată, eul liric, ipostaziat ca exemplar, se realizează, la nivelul fiinţării, prin credinţă. Precum demonstrează numeroase enunţuri, dar, cu deosebire, această memorabilă stampă, în alcătuirea şi pulsaţia căreia vastitatea şi profunzimea se întrepătrund:

măslini în floare

în jurul lor tăcere

câţiva paşi tulbură amiaza

îngeri dăruiesc lumină (Grădina Gethsemane, 99)

Da, aceasta este calea spre eliberarea de rătăcire şi suferinţă. Calea, Adevărul şi Viaţa. Eticul, în accepţiunea sa metafizică, mai ales, vindecă. Tămăduieşte suflet şi trup. Esteticul dă aripi şi nobleţe zicerii, mărturisirii.

Cartea lui Eugen D. Popin, cu umanismul ei hristocentric, cu mesajul ei lucid şi generos, îndreptăţeşte, pe deplin, aserţiunile acestea.

Timişoara, 2016, august 8.

Lasă un răspuns