«

»

Radu Beligan, pionier al teatrului românesc


Motto: Nu există ieri și azi în teatru, de atunci, de acum; există teatrul și bucuria pe care nu încetează să o ofere oamenilor,
de la facerea lumii încoace…

În lumina reflectorului contemporan, alergăm către meterezele înalte ale panteonului artei românești, sperând ca de acolo, de sus, să respirăm aerul dulce românesc ce l-au inspirat înaintașii noștri.

Alergăm permanent după piloni de susținere ai idealurilor comune, tindem ascendent către un Eden personal imaculat, sperând că, la un moment dat, vom găsi o nouă ieșire din labirintul cotidian. Într-un astfel de labirint, cu personaje de mult apuse, ce țin pe umerii lor metafizici memoria vie a teatrului românesc, ne-am avântat noi.
La o aruncătură de băț de Arhiepiscopia Bisericii Armene din București, într-un bloc istoric, la un etaj intermediar, așteptăm, în salonul mare, pe maestrul Radu Beligan. Mirosul cărților vechi așezate vertical, asemeni halebardierilor, în vasta bibliotecă, îmi trezește amintirea filmelor copilăriei noastre.

În fața noastră se înalță, pe peretele văruit-n crem, chipuri ocrotitoare ale sfinților ortodocși, așezați într-o ordine parcă desprinsă din Erminiile zugravilor. Maica Domnului tronează deasupra tuturor celorlalte icoane, în stânga se află icoana Sfintei Cuvioasei Parascheva ocrotitoarea Moldovei și a catedralei Arhiepiscopale din Roman. În ungherele neocupate de icoane sau cărți, se derulează, în imagini alb-negru, amintiri din spatele cortinei cu ,,monștrii” sacri ai teatrului și cinematografiei românești.
Semnalul că maestru Radu Beligan se apropie de salonul de primire îl prevestește un câine de talie mare, cu o blană moale, de un alb imaculat, și prietenos peste măsură, ce nu contenește să se hotărască ce preferă: o săritură cu labele pe noi sau mestecarea voioasă a husei aparatului de filmat?
În acest răstimp, aparte în tocul ușii, într-o costumație albă, cu o privire blândă și întrebătoare, maestrul Radu Beligan.

Scurtă prezentare biografică

 se naște la data de 14 decembrie 1918, în satul Galbeni, județul Bacău. Este un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune și radio. Pe linie maternă este grec de origine, pe linie paternă fiind urmaș al unuia dintre frații lui Ion Creangă. A fost ales membru de onoare al Academiei Române în 2004. În data de 27 martie 2011 a primit o stea pe Walk of Fame București. Pe 15 decembrie 2013 a fost inclus in Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru.
 a interpretat, în peste șapte decenii, roluri celebre, cum ar fi caractere ale dramaturgilor literaturii române: Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Mușatescu, Mircea Ștefănescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan și universale: William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Jules Romain, Eugen Ionescu, Jean Anouilh, Friedrich Dürrenmatt, Edward Albee, Peter Shaffer, Patrick Süskind, Neil Simon, Umberto Eco.
 a fost unul dintre discipolii actriței Lucia Sturdza Bulandra și al scriitorului Eugen Ionescu. Este privi,t în general, ca unul dintre numele majore ale teatrului românesc, cu un repertoriu complex, clasic și modern. A jucat alături de actori importanți, cu reprezentații atât în țară cât și în străinătate.
 membru de Onoare al Academiei Române, drept recunoaștere a activității în domeniul artei; în anul 2004 este decorat cu Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur și colan, decorat cu Ordinul Serviciul Credincios Mare Ofițer, Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale; în anul 2003 i se oferă Trofeul România 2000; în anul 2003 i se oferă Marele Premiu acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Naționale de Teatru; în anul 2002 Președintele Franței, Jacques Chirac a semnat Decretul prin care Radu Beligan este numit în grad de Ofițer al Ordinului Național al Legiunii de Onoare; în anul 2002 i se oferă Premiul revistei Moftul Român; în anul 2001 i se oferă Premiul Revistei Flacăra; în anul 1997 i se oferă Premiul Galei UNITER – Trofeul Dionysos; în anul 1994 i se decernează titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei George Enescu.

Tiberiu ROȘU: Mediul familial este și va rămâne pentru dumneavoastră scena, reflectorul și cortina. Din acest motiv, vă propunem să jucăm o mică piesă de teatru, un scheci, având ca spectatori doar cititorii cărții.
Radu BELIGAN: Nu doar că sunt întru totul de acord cu doleanța dumneavoastră, dar motivul principal pentru care am dorit să stăm de vorbă este legat de vecinătatea meleagurilor noastre natale, la care se adaugă bunul simți al întrebărilor adresate.
T.R.: Maestre, sunteți prea amabil și vă mulțumim pentru primirea călduroasă ce ne-ați făcut-o în intimitatea locuinței dumneavoastră. Actul întâi al piesei noastre improvizate este plasat sub genericul locurilor natale, de acolo de unde drumul experienței actoricești începe din inima Moldovei, unde vlăstarii genealogiei dumneavoastră se leagă de marele povestitorul Ion Creangă!

R.B.: Este adevărat, bunica mea paternă, soția preotului Adam Beligan, era vară primară cu marele nostru povestitor Ion Creangă. Consider că s-au strecurat niște gene din partea aceea și înspre mine, totuși, o influență covârșitoare în ceea ce privește cariera mea, a avut-o tatăl meu, actor, în tinerețile sale.
M-am născut într-un sătuc din Moldova, din părinți intelectuali, într-o casă cu bibliotecă. La șase ani știam că voi deveni actor. Copilăria mea a fost o repetitie pentru maturitate.

T.R.: Orice moment creator ce se îndreaptă spre un succes profesional cert are nevoie de un liant puternic reprezentat de relația ucenic-maestru. Cum s-au desfășurat aceste evenimente în viața dumneavoastră?
R.B.: Am avut fericirea și norocul să fiu unul dintre discipolii doamnei Bulandra și prietenul maestrului absurdului, Eugene Ionesco.
Să încep cu Lucia Sturdza Bulandra. A fost ea o profesoară bună? Nu știu ce să spun. Ştiu doar că fără ea nu pătrundeam în teatru. Concursul meu de admitere în Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică s-a soldat cu un tragic eşec. Eram atât de nefericit încât i-am scris o scrisoare doamnei Bulandra. Era ultimul ei an de profesorat, urma să fie pensionată şi asta a făcut-o să înţeleagă disperarea mea. După mulţi ani, mi-a spus că a păstrat această scrisoare, deși se mutase de trei ori. Pe scurt, a intervenit la rectorul Nona Ottescu să mă admită auditor la clasa ei. Am pătruns în clasa în care trona ca o împărăteasă, într-o berjeră, înconjurată de toţi studenţii ei, pentru reexaminare. Am spus, cu o concentrare maximă, fără acea emoţie care tulbură apele, frumoasa poezie a lui Esenin: Scrisoare mamei. Când am terminat, a urmat o lungă tăcere, care mie mi s-a părut o eternitate. După care, cu vocea ei de stentor, a decretat: „Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră.” O asemenea sentinţă din partea unei mari autorităţi te poate face să-ţi pierzi uzul raţiunii. Dar eu am fost serios.
Întâmplarea a făcut să-l întâlnesc, pentru întâia oară, pe Eugene Ionesco, în Japonia, unde avea loc o reuniune a Institutului International de Teatru. Am descoperit imediat, în holul hotelului unde locuiam amândoi, figura lui celebră de clovn trist privind melancolic paharul plin cu un lichid de culoare incertă.
L-am întrebat: „Ce beţi acolo?”
Eugen Ionesco mi-a răspuns jovial: ,,Whisky amestecat cu suc de grape-fruit. Alcoolul omoară vitaminele și vitaminele omoară alcoolul!”
Aveam sentimentul că-l cunosc dintotdeauna. Am colindat alături de el o metropolă ciudată şi imensă, cu blocuri clădite ca nişte pagode şi cu pagode ca nişte zgârie-nori, cu baruri ultramoderne (ne plăcea amândurora sake-ul lor) şi cu locuinţe mobilate sumar şi auster, în tradiţia unei ţări de rafinată şi străveche cultură.
Cum aş putea găsi tonul cel mai potrivit pentru al descrie pe acest om? Cred că aş fi cel mai aproape de adevăr dacă aş spune că Eugene Ionesco ştia să-şi ascundă printre ceilalţi oameni adânca şi iremediabila lui anxietate, furtunile care, undeva în adânc, îl cutremurau, lăsând să apară la suprafaţă numai accesele de veselie, de bucurie neastâmpărată, de invenție jucăușă. Nu se vedea deloc că s-a format sub steaua lui Kafka, ci numai că i-a îndrăgit pe Caragiale şi pe Urmuz. Aflase că Scrisoarea pierdută se jucase la Tokio şi mă întreba, cu o curiozitate infantilă: „Oare cum or fi tradus japonezii: Curat-murdar şi Pupă-l în bot şi papă-i tot?”
Premiera bucureșteană a Rinocerilor a fost ceea ce se cheamă, cu un cuvânt din ce în ce mai tocit, un eveniment. A doua zi, Tudor Vianu expedia vechiului său prieten această telegramă:

Eugen Ionesco
14 Rue Rivoli, Paris 4
Spectacol magnific cu Rinocerii, la Bucuresti. Beligan, Lucian şi confraţii lor – neîntrecuţi. Mare, eclatant succes. Felicitări şi îmbrăţisări ţie şi Rodichii, din partea mea şi a Lilichii. Semnat, Tudor Vianu.
Apoi, în seara de 23 mai 1965, spectacolul s-a jucat la Paris, în prezenţa autorului, care, spre uluirea şi imensa noastră satisfacţie, a declarat că Rinocerii noştri au fost cea mai bună reprezentaţie cu această celebră piesă jucată în toată lumea.
După spectacol am fost invitaţi acasă la autor, în Bv. Montparnasse. De acolo, fratele mai mare al lui Mihail Sebastian – doctorul Hechter – bun prieten al lui Ionescu, ne-a invitat pe câţiva să continuăm a ne bucura de triumf în locuinţa lui din Sceaux, o suburbie a Parisului.
Ionescu era într-o dispoziţie specială şi ne-a povestit amintiri din tinereţea lui din România. Îşi făcea stagiul militar şi a fost trimis cu o misiune într-un oraş de provincie. Când a ajuns în gara urbei respective, prima lui acţiune a fost să îşi depună la bagajele de mână puşca.
La un moment dat, Ionescu s-a retras cu mine într-un colţ al salonului şi mi-a spus: „O prietenie se leagă a travers le travail. Rinocerii au fost prilejul de a ne cunoaşte şi împrieteni. Eşti un Beranger formidabil. Peste Jean Louis Barrault şi peste Laurence Olivier. Din păcate, nu pot declara asta ziariştilor: sunt artişti mari, dar susceptibili şi eu mai am relaţii de muncă cu ei.”

Ionuț-Florin GRECU: Maestre, ce impact a avut regimul comunist asupra teatrului românesc și cum ați reușit să vă continuați munca în acele împrejurări tulburi?

R.B.: Venirea la putere a comunismului a însemnat, în primul rând, pentru mine, moartea teatrului particular. Aveam mica mea companie, când am fost pur și simplu obligat să mă întorc în sistemul de stat. Nu aveam un dosar bun, așa cum am aflat mai târziu din presă, nu am avut niciodată curiozitatea să îmi văd dosarul, eram suspect datorită apartenenței mele la unul din partidele istorice. Dar, când apele s-au mai liniștit, necesitatea unei politici externe a făcut ca intelectualii care nu fuseseră decimați să fie oarecum folosiți în slujba partidului. România avea nevoie de reprezentanți în forurile internaționale. Norocul meu l-a constituit marele succes pe care îl aveam la public și eram un bun cunoscător al limbii franceze. Datorită lor am reușit să fiu ales Președintele Institutului Internațional de Teatru, timp de trei mandate. Slujba mea de funcționar internațional îmi permitea să ies des din țară, dar, niciodată nu mi s-a propus vreun pact cu Securitatea. Dacă am fost urmărit și supravegheat de ochiul ei vigilent, acesta este un lucru pe care, după cum vă spuneam mai sus, nu vreau să îl aflu.

I.F.G.: De câte ori avem ocazia, savurăm piesele de teatru și filmele românești produse în acei ani ai tăvălugului roșu. Unul dintre personajele scenei și micului ecran ce se bucură și azi de un succes extraordinar este Toma Caragiu. Ce ne puteți spune despre activitatea și personalitatea sa?

R.B.: Îmi vine foarte greu să vorbesc despre el. Dar o voi face într-o singură frază.
Toma Caragiu a reprezentat unul din coloșii teatrului românesc, dispărut mult prea devreme dintre noi. Restul e tăcere…

I.F.G.: Ați avut ocazia, de-a lungul timpului, să stați în preajma multor personalități din diverse domenii. Un interes deosebit gravitează în jurul întâlnirii dumneavoastră cu artistul suprarealist Salvador Dali.

R.B.: L-am cunoscut pe Salvador Dali în anul 1964, la New York. Un prieten comun m-a prezentat ,,divinului”, care mi-a arătat, spontan, o violentă simpatie. Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră, de gardieni ai latinității, aici, la răscrucea imperiilor moarte. Mi-a dăruit un foarte frumos album, cu o dedicație care cuprinde întreaga pagină de gardă și în a cărei grafică exaltată se afla pecetea lui indelebilă.
Păstrează-l bine. După moartea mea, îl vei vinde la licitație!”, m-a asigurat el. Eu nu m-am despărțit niciodată de el și i-am promis că îl voi păstra cu sfințenie.
,,Să nu spui asta. Banii au o importanță capitală în existența noastră. Încă din copilărie mi-am dat seama de asta și am hotărât să trec prin viață ușor multimilionar. Lecția asta am învățat-o foarte devreme. Aflasem că Cervantes, cea mai mare glorie a Spaniei, și-a sfârșit zilele în închisoare. Am învățat, de asemenea, pe băncile școlii, că Cristofor Columb, care, totuși, ne-a dăruit un întreg continent, a fost, la întoarcere, aruncat în temniță pentru că făcuse datorii. Am hotărât, așadar, în fața acestei dureroase amintiri a două experiențe ilustre, să-mi iau precauțiile indispensabile cât mai curând posibil: ca să devin celebru, trebuia să-mi fac un stagiu la închisoare, iar ca să ies de acolo, trebuia să acumulez câteva milioane. Odată împlinite aceste două condiții, viața devenea posibilă.”
Obișnuit cu declarațiile lui provocatoare, care îi scandalizau pe mulți, amicul nostru l-a întrebat în gluma: ,,Dacă un milionar ți-ar cere să nu mai pictezi timp de un an, câți bani ar trebui să-ți dea?”
,,Nu mulți. Câteva milioane.”
,,De ce?”
,,De dolari, bineînțeles. Să fim practici. Trei milioane de dolari și nu mai pun mâna pe pensula un an de zile.”
,,Salvador, goana asta după bani mă uimește. Văd aici câteva proiecte de vaze. Crezi că acest gen de activitate comercială e demnă de un mare artist?”
,, De ce nu ? În timpul Renașterii, toți pictorii făceau asta. Leonardo da Vinci desena grădini, a desenat jartierele pentru uniforma gărzii papale, a desenat o mulțime de obiecte cotidiene. Prietenii mei s-au revoltat când, acum douăzeci și cinci de ani, am desenat cravate și covoare. A fost un scandal enorm. Colegii mei țipau: <> Cred că erau pur și simplu geloși că nu li s-au făcut și lor propuneri. Zece ani mai târziu, Miro, Picasso și Cocteau s-au apucat, la rândul lor, să deseneze mochete, fețe de mese, farfurii și o mie de alte obiecte mai puțin nobile.”
Discuția asta m-a impresionat puternic, dovadă că o pot reda, după atâta vreme, aproape cuvânt cu cuvânt.

T.R.: Cu permisiunea dumneavoastră, maestre Radu Beligan, vom trage cortina peste interviul nostru, finalizând discuțiile cu o ultimă întrebare ce se perindă, prin lume întreagă, de la geneza teatrului antic și până în contemporaneitate: Cum definește maestrul Radu Beligan teatrul?

R.B.: Teatrul este cea mai veche formă de comuniune publică. Dacă în urma unui cataclism ar rămâne pe pământ numai trei oameni, doi ar înjgheba un spectacol cu care să îl distreze pe al treilea. Nu există ieri și azi în teatru, de atunci, de acum; există teatrul și bucuria pe care nu încetează să o ofere oamenilor, de la facerea lumii încoace.

Tiberiu Roșu

Interviul cu maestrul Radu Beligan, face parte din cartea ,,Interviuri în dimensiunea teatrului românesc” semnata de Tiberiu Roșu și Ionuț-Florin Grecu (cartea va apare in toamna aceasta)

Material oferit în exclusivitate doamnei Emilia Tutuianu-Dospinescu, pentru revista literară ,,Melidonium”

Lasă un răspuns