«

»

Mihai Merticaru – sonete

Mihai MerticaruFEMEIE

Cine ţi-a îngropat comoară-n piept,
În ameţitoarele coapse, viori
Şi sub sprâncenele negre, doi sori
A fost Creatorul cel mai înţelept.

Pentru tine-a născocit atâtea culori,
Mie mi-a alungat somnul, să rămân deştept,
Necontenit să veghez, să te aştept,
Ca nu cumva, în altă grădină, să zbori.

Bine ai venit, cerească minune,
Mai mândră decât floarea de câmpie
Şi pioasă ca sfânta rugăciune!

Sper că ai să-mi faci numai zile bune,
Să-mi luminezi calea cum o făclie,
Să intrăm împreună-n veşnicie.

REVERIE

Te-am zărit prin fereastra unei secunde
Cum plimbai melancolia pe stradă,
Enigmatică precum o şaradă,
Izvor imaginaţie-mi fecunde.

Tinerii s-au bulucit să te vadă,
Erai ţinta mulţimilor bolunde,
Alt soare mai răsare de niciunde
Şi toţi pomii înfloresc în livadă.

Lumea devastează o pepinieră
Şi-aruncă spre tine cu flori în delir,
Şi alţii la nebunie aderă.

Eu nu contenesc deloc să mă mir
Cum înşfaci din zbor un fir de trandafir
Şi mi-l prinzi, zâmbind, la butonieră.

O NOUĂ GALAXIE

Cu trup de fum şi ochi de vijelie,
Iubirea-şi taie prin granit fereastră,
Infiltrându-se-n fiinţa noastră
Cu paşi flămânzi şi simţuri o mie.

În suflet gri cu inimă albastră,
Îşi zideşte o nouă galaxie
Al cărei cer în fiecare zi e
Involtă floare ori lacrimă salmastră.

Extrasă din necuprinsul nepătruns,
Din divinitate şi omenesc blestem,
Fericire, durere s-au întrepătruns.

Întrebare străveche fără răspuns.
Lumină de aur ori de necazuri ghem,
Altceva mai scump pe lume nu avem.

EA E ACEEA

Rege sau sclav, mie-mi este totuna,
Dacă dragostea-mi este împărtăşită
Şi de Dumnezeu blagoslovită,
Iar soarele-mi face din raze cununa.

Fericirea-i o credincioasă iubită
Care poate îmblânzi şi furtuna,
Zi de duminică întotdeauna,
Livadă-nflorită, veşnică ispită.

O lacrimă neplânsă e femeia
Şi veritabilă mitologie,
Fără de hotare împărăţie,

Câte puţin din toate-i place să fie,
Dar mai presus de orice e aceea
Care aprinde trotilul, scânteia.

SCLAV SUPUS

Până la ceruri ne-nalţă iubirea
Şi-acolo ne face egali cu zeii,
Ne împrumută puterea scânteii
Ce-aruncă butoiul cu pulberi aiurea.

Taina aceasta o ştiau şi aheii,
Grecii care-au uimit omenirea
Şi ne-au lăsat din Troia amintirea
Când cu celebra răpire-a femeii.

Omul iubit nu-i singur niciodată,
Că-n el se zbuciumă o-ntreagă lume,
Anonimă şi mult prea ahtiată,

Să intre-ntr-o poveste colorată.
El nu urmăreşte un scop anume,
Că-i sclav supus al unei vechi cutume.

Lasă un răspuns