«

»

Vladimir Sărătilă – Maratonul bunelor intenții

Jurnalistul avusese o zi bună. A fost invitat la recepţie și primarul i-a strâns mâna, promiţându-i în faţa prezenţei ajutor pentru editarea volumului său cu subiecte din istoria urbei. Mai mult, avea în portpapier un contract semnat cu TV-1 conform căruia urma să realizeze un ciclu de emisiuni despre personalităile vremilor apuse iar în buzunar un avans cum nu sperase. O veste fantastică: drumarii, escavând nu departe de grădina publică, au dat peste un fragment din vechiul viaduc al orașului. Informații fragmentare despre rețea jurnalistul avea, vorbise despre ea cu diferite ocazii, dar cine să investească într-o căutare cu șanse iluzorii?
Trolebuzul care-l ducea spre cartier i se păru o epavă şi decise să coboare cu o staţie înainte de terminus. Porni pe jos inhalând cu lăcomie aerul ozonat al serii apoi, cu un pronunţat sentiment al libertăţii, intră într-un local de noapte.
Lume era puţină şi jurnalistul, care a fost mereu un şobolan de arhivă, se simţea bine în acest anturaj. Comandă o cafea şi, fiindcă avea bani, o porţie de coniac. Se miră puțin de scumpete, dar nu dură mult. De, oricine trebuie să aibă o dată în viață șansa de a fi risipitor.
– Te pomenești că acum încep o altă viață…
Stând aşa, cu gândul la vrednicii înaintaşi, într-un moment intui o prezenţă străină.
– Salut, ce faci?
– Ce să fac? Am o bucurie și m-am gândit că ar fi păcat să ratez șansa de a-mi bate puțin joc de fragila mea sănătate.
– Seara marii beţii şi fie ce-o fi…
Jurnalistul întoarse capul şi văzu o tânără zveltă, cu vino-ncoa ce-l, privea cu o afecţiune derutantă.
Poate e o cititoare, îi trecu prin minte jurnalistului. Ca să vezi, nu m-am așteptat să fiu recunoscut prin localuri.
– Se găseşte un loc pentru o domnişoară încercată de singurătate?
– Cum să nu? Cu plăcere! (E, cu adevărat, o zi bună!). Doriţi o cafea?
– Ești drăguț.
Până să fiarbă cafeaua, cei doi legară o conversaţie dezinvoltă, ca între prieteni de-o viață. Jurnalistul află degrabă că fata este angajata unei firme mixte care distribuie veselă italiană şi că şi-ar dori un loc de muncă cu perspective mai clare, căci cumpărătorii de la noi preferă marfă ieftină. La rândul său îi vorbi, nu fără mândrie, despre ultimele sale descoperiri. Dorea să o impresioneze și povesti cu mici detalii istoria blocului în care serveau cafeaua. Era o clădire veche, a zemstvei. Ulterior, după 1918, aici au fost luate decizii istorice de împroprietărire a țăranilor. Istoria se dovedi o disciplină captivantă. Jurnalistul observă cu multă satisfacșie că fata este curioasă și că această neprefăcută curiozitate îi sporește șarmul. Ea mărturisi că ar citi cu plăcere ceva din acest domeniu. Dezinvoltura și coniacul treziră din somn curajul și jurnalistul păși pe teren necunoscut. O prinse de mâna necăjit puțin că a făcut-o ca un nobil vetust. Ea, însă, trecu lejer peste aceasta fără a afișa un aere de puritană afectată. Părul scurt ce-i accentua zvelteţea şi picioarele bine sculptate începură să emane fiori. Jurnalistul începu să fie cuprins de dorinţa de a cuceri această splendoare. Tot ce găsi în modestul său arsenal cu procedee de agăţat o fată a fost o stângace invitaţie la el acasă pentru a vedea nişte cărţi rare.
– Sper să nu fac prin această vizită mult deranj, expirară concomitent ambii.
Jurnalistul era pur şi simplu fericit. De aici încolo începu să vorbească fără şir pentru ca ea să să nu invoce vre-un motiv şi să plece.
În lift avu o pornire năvalnică de a o săruta, dar se opri din teama că, jignind-o, ar putea s-o piardă. Aşa au intrat în apartament. El încuie uşa cu un fel de fermitate exaltată (Nimeni să nu mi-o poată fura!) şi continua să vorbească, de data aceasta despre cărţi. Când simţi un fel de saturaţie verbală, o cuprinse de amândoi umerii o întoarse cu spatele la rafturi.
– Ce frumoasă eşti…
– Şi tu îmi placi…
Mâinile scăpară de lanţiri şi emoţiile de porunci. Erau cuprinşi de senzaţia că toate obiectele au dispărut şi că ei sunt singuri în tot Universul.
– Te rog, nu mă chinui!
Jurnalistul era fericit că a reușit să scoată din ea aceste cuvinte.
– Aşteaptă-mă, vin imediat.
Jurnalistul merse în dormitor.
Din coridor răzbi trictrac-ul căţelului lăcății.
– A plecat!
Neliniștit, jurnalistul se repeyi spre antreu, dar nu ajunse în întâmpinare venea fata ămbrăcată sumar. El se repezi nebun să o acopere cu săruturi, înlăturând tot ce l-ar fi putut incomoda. La început mai timidă, fata începu să răspundă acestei năvalnice porniri şi-l prinse în braţe.
– Sunt o norocoasă… O norocoasă…
Aşa, înlănţuiţi, se prăbuşiră în pat.
Jurnalistul n-a prea avut în viaţă succes la femei şi această întâmplare i se păru un dar al sorţii, o răsplată divină. Acestea toate i le spunea mereu şi în răspunsuri auzea aproximativ aceleaşi cuvinte. În unele momente fata se părea că îl respinge, dar numai pentru a-l apropia mai tare. Îl înnebuneau sânii ei, nu mari, dar cu terminaţii fine, roze care nu-şi pierdeau elasticitatea nici atunci, când erau striviţi între cele două corpuri necontrolate.
Finalul i se păru bărbatului o erupţie de vulcan, dar, brusc, universul căpătă alte culori. În cameră dădură busna cu brutalitate trei indivizi. Ei au aprins lumina şi-i privea u cu un fel de sălbăticiepe cei doi după care unul începu a ţipa şi a se bate cu capul de pereţi.
– Ţineţi-mă că-l omor! Măăă, doitocule, aceasta e logodnica mea!
– Eu de unde era să ştiu, bâigui jurnalistul privind ba spre cei trei, ba spre fata care-şi strîngea hainele de pe jos şi se îmbrăca în grabă.
– Ha!, el nu ştie! Auziți, nu știr! Eu de un an de zile nu mă pot apropia mai aproape de doi metri de ea şi ăsta vrea să-mi spună că i-a pus-o din întâmplare!
– Eu nu înţeleg cum s-a întâmplat! strigă şi fata.- El mi-a adăugat clofelină în cafea.
La aceste cuvinte reacţionară prompt cei trei. Ei i-au explicat jurnalistului pe degete ce are de păţit pentru păstrare şi utilizare de droguri şi pentru viol. Expertizele, desigur vor confirma bănuielile.
Jurnalistul tăcu mult timp apoi întrebă incoerent:
– Cred că aţi venit după bani?
– Se poate rezolva şi fără. Să zicem, dacă cedezi această garsonieră mirelui întristat. Cam mult pentru un act sexual, dar nu-i mireasa ta. Cum crezi, cu ce inimă va semna prietenul meu certificatul de căsătorie?
– Putem vorbi mâine dimineaţă?
– Da! Până dimineaţă şi rezultatele expertizelor vor fi gata. Cu ele putem merge la poliţie şi, prin urmare, nu are rost să fugi. Acum va trebui să semnezi o declaraţie prin care confirmi că cedezi nesilit de nimeni garsoniera prietenului meu.
Jurnalistul semnă. Cei trei ieșiră împreună cu fata. Nu aveau nici o umbră de supărare pe chipuri. Cineva străin ar fi crezut cu certitudine că sunt prieteni vechi ai jurnalistului.
***
A doua zi, la prima oră, jurnalistul intră în audienţă la un procuror cunoscut.
Acesta îl ascultă cu atenţie şi-i spuse că acest caz este grav.
– Chiar dacă e aşa cum spuneţi că s-au întâmplat toate, probele vor fi împotriva dumneavoastră. Aveţi de a face cu nişte profesionişti.
Atunci jurnalistul scoase din geantă un mic reportofon.
– Cred că probele sunt aici. Eu nu aş fi semnat actul de donaţie dacă nu m-aş fi temut că-mi vor lua şi distruge imprimarea.
– Aţi intuit că e o tentativă de jaf?
– Nu, am vrut să am o amintire de la ea.
Timp de circa o jumătate de oră ascultară cu atenţie vocile. Însfârşit procurorul vorbi:
– Vom expertiza imprimarea. Dacă nu vor exista falsuri, această gaşcă are de dat răspuns la mai multe întrebări. Este vorba despre tentativă de jaf, păstrare de droguri, viol de spaţiu privat, ameninţarede cu moartea şi altele. Şi toate de un grup calificat. Nu este exclus că au mai mullte apartamente căpătate în acest mod.
Procurorul consideră că e cazul să-l mai iniţieze pe jurnalist în nişte detalii căci acesta îi păruse de la bun început un naiv:
– Prostituatele care participă la asemenea jafuri sunt numite lucrătoare la negru şi primesc mai mult decât ceilalţi din afacere. E pentru riscul de a contracta boli venerice şi pentru dragoste fără dragoste.
***

Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova

 

 

Lasă un răspuns