«

»

Cornelia Păun Heinzel: “Legendele Pietrii Craiului“

Paun Cornelia

fragment de roman
Nu se știe cine sau ce l-a determinat pe Adrian să facă o drumeție în Piatra Craiului – povestirile prietenilor săi, îndrăgostiţi de munte sau lecturile facinante, despre misterioase legende ale muntelui, cert era că îşi dorea cu ardoare acest lucru. Şi varianta posibilă părea a fi explorarea înălţimilor împreună cu cel mai bun prieten al său, Filip și cu Cornelia, fata de care era îndrăgostit lulea şi pe care se chinuia s-o cucerească, se pare fără succes . Trebuia însă să o lămurească să vină în excursie și, mai ales, să ceară voie mamei ei, femeie foarte grijulie, poate exagerat de grijulie, dar totuși înțeleaptă în decizii. Doamna avea o vorbă, o zicală din străbuni, pe care o repeta de obicei: “Paza bună, trece primejdia rea“ și într-un anumit fel, avea perfectă dreptate.
Pe Cornelia, iubitoare de natură și idealistă, atât de idealistă, încât nu credea că ceva atât de minunat ca muntele, poate fi periculos,Adrian a convins-o repede.Dar nu a reușit să o facă să se îndrăgostească de el, deşi încerca să fie cât mai atent şi grijuliu cu ea.
Fata era greu de cucerit. De o sensibilitate deosebită, era prima la învăţătură la facultate şi el o considera, la fel ca mulţi alţi colegi de-ai lui, cea mai frumoasă studentă din an. Era incredibil de greu de ajuns la inima fetei, deşi Adrian era deosebit de gentil cu ea. Îi dăruia mereu flori şi jucării drăguţe, pentru a o alinta ca pe un copil răsfățat.
Când a ascultat doleanţa tânărului, mama nu a fost de acord, deşi drumeţia era numai de o zi şi ştia că Adrian o proteja mult. Aceasta reacție nu a fost o surpriză pentru el. Doar rugămințile Corneliei, care dorea să admire vegetația și crestele magnifice ale Pietrii Craiului a convins-o. Și faptul că, nu i-au spus nimic despre locul drumeției.
Mama Corneliei, deşi profesoară, nu știa aproape nimic despre acest masiv. Cornelia nu cunoştea nici ea prea multe despre munte, nefrecventând aproape deloc zonele montane aflate la altitudini înalte. În vacanţe, totdeauna când mergea în excursie, cu familia, circulau cu autoturismul, pe traseele montane, apoi se cazau la un hotel de lux.
După multe rugăminți și insistențe, mama totuși cedă.
-Voi avea grijă de ea, nu trebuie să fiți îngrijorată ! spuse Adrian cu hotărâre. Iar Filip este prietenul meu fidel și mă ajută totdeauna la nevoie. El va fi ghidul nostru pe munte.
Și iată că duminică, la primele ore ale dimineții, tânărul era în fața ușii casei, în care locuia Cornelia cu părinții.
-Stați fără grijă ! În câteva ore, înainte de a se întuneca, o să v-o aduc vie și nevătămată, spuse Adrian glumind. Știţi că eu sunt serios şi de obicei, mă ţin de cuvânt.
-Dar este totuși periculos pe munte! Aveți grijă ! Am un presentiment ciudat că vi se va întâmpla ceva neprevăzut, spuse doamna mama Corneliei.
-Veți vedea că v-ați îngrijorat degeaba, completă Adrian și luă rucsacul fetei în spinare.
La gară îi aștepta Filip, glumeț, cum îi era felul. Adrian îl poreclise „Taxi Filipan” pentru că mergea foarte repede, aproape ca un autoturism cu viteză foarte mică.
-Ați întârziat puțin. Avem mult de urcat. Și nu este un traseu ușor. Am mai escaladat masivul de câteva ori. Să nu pierdem trenul. Tocmai sosește în gară, spuse tânărul.
Într-adevăr, persoana de la Informaţii anunţa tocmai, cu voce tare, trenul spre Zărnești.
Oraşul nu e la mare depărtare de Braşov. În jumătate de oră coborau déjà la destinaţie.
– Ştiţi că, aici, în Zărneşti au fost îngropaţi soldaţii romani ai regiunii aXlll Gemina?spuse Adrian, în timp ce întindea o mână pentru a o ajuta pe Cornelia să coboare din tren.
– Tocilar ca de obicei, replică Filip, tachinându-l.
– Ce, nu trebuie să ne cunoaştem istoria ? răspunse Adrian iritat.
Vremea era frumoasă, însorită, dar temperaturile nu erau prea ridicate.
Începură să urmeze traseul, cunoscut bine de Filip. Prima parte era uşor de parcurs, fiind drumul bătătorit de locuitorii zonei şi de excursionişti, de ani de zile.
După un timp intrară şi în pădure. Mergeau în șir indian, în ritm voinicesc. Vegetația în jur crescuse în neștire și erau zone atât de bogate, încât părea a fi luxuriantă. Nu erau excursioniști pe traseu. Nu se auzea decât vocea lui Filip, care fiind primul, dădea indicații despre ce urmează și ce trebuie să facă cu toţii. Adrian și Cornelia vorbeau foarte puțin. Efortul depus era destul de mare încât o conversație, parcă i-ar fi obosit.
-Relieful este fantastic, cu peisaje incredibile. Ai impresia că eşti într-o cetate de piatră, cu pereţii aceştia drepţi, înalţi, sculptaţi în mod migălos, în calcar, exclamă Cornelia.
-Trebuie să menținem ritmul, altfel ne prinde noaptea pe masiv. Am putea rămâne la refugiu, dar nu este prea plăcut. Munţii Piatra Craiului sunt un fel de Alpi ai României. Nu sunt uşor de cucerit. Chiar dacă traseul este cel pe care l-am mai urmat de câteva ori iar simțul meu de orientare turistică este grozav, tot este periculos ! Se consideră că este o adevărată piatră de încercare chiar şi pentru alpinişti. Nu vreau să înnoptăm aici.
Este dificil de escaladat. Nu sunt mulţi îndrăzneți care au curajul să se aventureze. Dar noi nu știm ce este frica. Nu-i așa ? Apropo, aţi auzit de relatările recente despre grota dacului împietrit, un loc fascinant de frumos, în care se întâmplă fenomene paranormale. Unii spun că ar reprezenta poarta către alte lumi, că se aud acolo, uneori, sunete înfricoşătoare şi nu se poate filma sau înregistra nimic în acel loc, spuse Filip.
– Poveşti pentru speriat copiii, aşa ca tine, glumi Adrian. Cred că vorbeşti de “Cerdacul Stanciului“, un monument în calcar de o frumuseţe rară, refugiul în care se ascundea celebrul haiduc Stanciu. Acţiunea se întâmpla pe la sfârşitul secolului al Xlll-lea…
– Peisajele te copleşesc cu frumuseţea şi măreţia lor. Parcă te apropie mai mult de nori, de soare, de cer. Şi de istoria locurilor, cu romanii, dacii şi haiducii… completă Cornelia.
Tinerii aveau senzația că trăiesc ceva misterios, care amintește de timpuri imemoriale.
Traseele nu aveau poteci. Urcau printre arbuștii de rhododendron, crescuți pe creste, în neștire. Aici, în sălbăticie, animalele sălbatice nu se vedeau, dar desigur că intraseră demult pe teritoriul stăpânit de acestea. Urcau de patru ore. Nu se mai auzea nicio vorbă. Era o linişte desăvârşită, întreruptă doar de adierea vântului delicat sau de câteun tril rătăcit, de cocoş de munte sau mierlă. La un moment dat, Cornelia a obosit.
-Să ne oprim puțin, să ne odihnim. Eu nu mai pot merge, am obosit, spuse fata.
-Nu se poate, spuse Filip. Nu ajungem și este periculos să rămânem noaptea pe acest munte sălbatic, dar și foarte straniu. Există legende misterioase legate de acest loc.
-Ce legende ? Povestește-ne și nouă. Eu nu le cunosc. Dar, tu, Adrian? spuse Cornelia.
-M-ai făcut și pe mine curios. Relatează-ne tot ce știi, spuse Adrian amicului său.
-Una dintre istorii se referă la un dac împietrit, aflat într-o grotă stranie, descoperită nu de mult. Unii spun că ar fi cea mai misterioasă din România. Eu nu ştiu ce să zic. Sunt localnici care povestesc, că din această peșteră se aud glasuri şi râsete stranii. Puțini îndrăznesc să o cerceteze. Și cei care au făcut-o, deși oameni curajoși, tot au fost înspăimântați de cele văzute și auzite. Salvamontiştii, care cunosc bine muntele îi contrazic, spun că se exagerează, spuse Filip. Doar ei bătătoresc zona cu picioarele lor, de ani de zile. Acum am ajuns la Plaiul Foii.Grota se spune că ar fi dincolo de acest loc.
-Vrem și noi să mergem acolo, spuseră în cor, Adrian și Cornelia. Te rugăm…
– Cred că nu știți ce-mi cereți și la ce pericole ne expunem, spuse îngrijorat Filip. Am fost odată acolo și nu pot să spun, ce fiori reci de groază m-au trecut. Şi eu nu mă sperii cu una, cu două.
-Da, dar acum ne-ai făcut curioși, spuse Adrian. Poate senzaţiile tale au fost determinate de legendele create în jurul locului şi nu de ceea ce este acolo în realitate.
-Te rugăm mult de tot !,continuă Cornelia. Este păcat dacă am ajuns până aici, să nu admirăm și noi un loc atât de controversat, atât de straniu.
Cu chiu, cu vai, cei doi tineri îl determinară pe Filip să-i conducă la misterioasa peşteră.
-Dar să nu vă pară rău după aceea.Voi ați vrut-o ! spuse bărbatul. Se ajunge acolo mergând pe o cărare, care duce direct la grotă. Este la vreo jumătate de oră de vârf. Și nu vedeți picior de om prin apropiere. Puțini turişti se încumetă s-o viziteze. Dar, bine, fie, m-ați convins. Deși nu sunt sigur că fac bine ce fac. Trebuie să părăsim traseul marcat şi ocolim versantul, peste 200 de metri. Vom merge deci, mai mult. Să nu vă plângeți că obosiți, cum ați făcut mai înainte. Apoi coboarâm o stâncă abruptă, înaltă de vreo 30 de metri, până la baza peşterii. Dar de intrat nu intrăm acolo. Și așa ne-am expus prea mult pericolelor. Am avut noroc și că nu ne-am întâlnit cu Moș Martin. Mai ales că am încălcat teritoriul lui. N-ați văzut tufele cu zmeură, pe lângă care am trecut?
-Unde erau ? întrebă Adrian. Doream şi eu zmeură. De o oră sunt atât de extenuat cu ascensiunea, încât nici nu vedeam bine în fața ochilor, pe unde trecem. Am simțit numai înțepăturile crengilor ascuțite ale unor tufișuri, sau poate provocate de țepii acestora…
-Să coborâm acum, pe stânca din faţă și vedem apoi ce facem, spuse Adrian.
Într-adevăr, nu era chiar ușor de escaladat versantul. Trebuiau să fie foarte atenți, să se ajute, ca nu cumva să se accidenteze vreunul.
Ajunseră curând în fața grotei. Era magnifică. Toți trei drumeţi au simțit atracția locului și nu au rezistat ideii de a o explora. Cornelia de o sensibilitate exagerată, gândindu-se la dacii şi haiducii ce bântuiau odată aceste locuri, avu senzația că se află într-un loc mirific și lucrul acesta îi dădea curaj. Colegii săi aveau aceleași simțăminte.
Tinerii erau impresionaţi de tabloul incredibil din faţă. Peștera avea intrarea rotundă, un cerc aproape perfect iar acolo, pe jos, zăcea o carte întredeschisă, cu file îngălbenite de vreme, care aștepta parcă să fie citită. Cornelia se repezi prima spre ea, dar Adrian a fost mai rapid și a luat-o el în mână. Se temea să nu fie vreo capcană, ca cele din sarcofagele egiptene, despre care citise în cărți şi pe care le văzuse în filme.
-“Povestea copacilor Daciei“, de Cornelia Păun Heinzel, citi cu voce tare bărbatul. Apoi continuă cu intonație lectura textului:
“A fost odată, în vremuri îndepărtate, când spaţiul aparţinea mai mult spiritului decât istoriei, o ţară frumoasă şi bogată, cu locuitori atrăgători, plăcuţi, puri şi viteji ca ursul brun şi tari ca stâncile, care trăiau în pace şi înţelegere. Stăteau liniştiţi în luminişurile din munţi, unde aveau tot ce le trebuia: vânat din plin, miere, mei şi viţă de vie, izvoare cu apă limpede şi multe animale domestice. Tărâmul fabulos se numea Dacia. Un tărâm cu munţi înalţi, împodobiţi cu copaci înalţi, falnici, maiestuoşi, cu ramurile vânjoase, întinse spre cer, cu crengi pline de flori sau fructe, la umbra cărora oricine se putea răcori de puterea razelor solare prietenoase şi în care se adăposteau fără nicio îngrădire tot felul de animale: veveriţe jucăuşe şi urşi bruni puternici, râşi agili şi mistreţi fioroşi cu colţi ucigători, iepuri sprinteni, căprioare gingaşe, zvelte şi cerbi maiestuoşi.
Albinele dansau vesele, jucăuşe şi îşi umpleau din plin coşuleţele cu pulberea aurie culeasă din miezul florilor minunate, ce împânzeau tărâmul şi fabricau miere în neştire.
Lanurile de mei creşteau fericite, sub ocrotirea razelor aurii ale soarelui, mângîiate de picăturile argintii ale ploilor delicate.
Un fluviu lung şi albastru împrejmuia Dacia, parcă să o apere de primejdii şi duşmani.
Dar într-o zi, vrăjmaşii de la hotare, atraşi de farmecul locurilor şi al locuitorilor, au venit să-i cotropească.
Atunci, regele lor, Decebal şi-a chemat toţi vitejii la luptă. Sosi şi bătrânul Arbore, căpetenie de oşti, care avea cinci fii isteţi şi viteji şi o fată frumoasă foc. Numele ei era Salcia. Fag era feciorul cel mai mare şi cel mai înţelept dintre fraţi. Stejărel era puternic şi viteaz ca nimeni altul. Tei era sensibil şi îndemânatic. Păltinel era înalt, subţirel şi rezistent la orice. Braduţ însă era cel mai tânăr şi mai zglobiu. Avea numai cincisprezece ani.
Toţi luptară cu vitejie, dar duşmanul era mult mai numeros. Nu avură nicio şansă. Când a văzut că pierde lupta, regele, Decebal şi conducătorii oştilor s-au sinucis, pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor. Printre ei şi bătrânul Arbore cu vitejii săi fii. Dar atât de mult iubeau ei Dacia, încât nu au vrut să o părăsească. Atunci ei au făcut o rugă către zeul lor Zamolxe, să-i lase să vegheze şi să apere în continuare ţara, aşa cum au făcut dintotdeauna şi să-i transforme în copaci, cu rădăcinile adânc înfipte în pământul iubit. Şi zeul, impresionat de dorinţa lor, le-a ascultat ruga. El a făcut o vrajă şi i-a transformat pe toţi în arbori, cu ramuri ca braţele lor vânjoase, înrădăcinaţi în munţii Daciei, s-o apere şi s-o păzească tot timpul, chiar şi după ce vor muri. Astfel, ei au rămas de atunci, să străjuiască şi să păzească aceste ţinuturi împotriva tuturor cotropitorilor.
De aceea, pădurile acestui teritoriu sunt în majoritatea lor de fag, de la numele feciorului cel mai mare şi mai voinic şi sunt de nepătruns. Duşmanii nu puteau ajunge în aceste ţinuturi, decât urmărind cursul apelor, căci pădurile de fag nu pot fi străbătute călare.
Brăduţ, care de abia împlinise cincisprezece ani a devenit un brad înalt, falnic şi verde tot timpul anului, deoarece zeului i-a fost milă de vârsta fragedă a băiatului. De atunci, există obiceiul că la moartea unui tânăr se împodobeşte un brad. Ţăranii pun în poarta casei unde se căsătoresc doi tineri, un brăduţ frumos împodobit. Când construiesc o casă pun în vârful acoperişului abia ridicat, un brăduţ verde.
Salcia aşezată pe marginea unui râu învolburat, cu pletele sale bogate aplecate în oglinda apei cristaline şi trunchiul său mlădios, a rămas să plîngă pe vecie destinul crunt al Daciei şi al fraţilor săi. Picioarele sale lungi, delicate au devenit rădăcini puternice, înfipte în malurile apei, în pământul pe care l-a iubit şi-l va iubi veşnic”.
Adrian termină textul şi aşeză cartea cu mişcări lente, pe stânca din apropierea sa. Ca prin farmec, o aripă de vânt o răpi rapid, spre a o conduce spre abisurile muntelui.
– Ce-ai făcut ? Am pierdut-o, a căzut în prăpastie! Nu o mai putem recupera, spuse necăjită Cornelia, privind în golul stâncos abrupt, acoperit din loc în loc de petice verzi de muşchi şi pâlcuri de conifere crescute în forme şi direcţii incredibile, cu trunchiurile înclinate sub diverse unghiuri, cotite, răsucite, împletite, reuşind în lupta lor pentru viaţă.
– Îmi pare rău. Scuză-mă, îngăimă Adrian. Ştiu că ţi-ar fi plăcut s-o deţii. Dacă stânca ar fi fost cea din locul unde se spune că obiectele în loc să cadă, o iau în sus, ce bine ar fi fost. Oare ce explicaţie logică, are fenomenul ? Chiar, tu, Filip ce ştii despre aceasta ?
-Nu ştiu mare lucru. Nu s-a descoperit încă o explicaţie ştiinţifică, răspunse prietenul.
-Ce părere aveţi de poveste? Nu-i așa că este minunată? schimbă subiectul Adrian. Iar eu am citit-o, ca un actor talentat.
– Și mie mi-a plăcut ! spuse Filip. Deşi eu înţeleg mai bine aspectele legate de tehnică…
– Probabil numele masivului este tot dintr-o poveste. Cu crai, desigur! exclamă Cornelia.
– Scriitoarea se numește la fel ca tine! exclamă Adrian. Cred că eşti foarte încântată!
-Nu textul este cauza. Există altceva în interiorul acestei scrieri, care te marchează. Aici, în acest loc, plin de istorie, am senzația că povestirea prinde viață. Doar pe aceste stânci au păşit şi trăit dacii, cu câteva secole în urmă, apoi haiducul, după alte secole… şi acum noi… spuse fata. Dar, priviți, ce fascinantă este statuia aflată în capătul grotei ! Pare a fi ridicată pe un soi de piedestal. Se vede totuşi că roca, nu este cioplită de om.
– Şi cine crezi c-a făcut-o ? întrebă Adrian.
– Este creată de natură, un sculptor de geniu, care modelează cu mâinile sale pricepute calcarul, de parcă s-ar juca un copil, cu lut moale. Şuvoaiele repezi ale vreunui izvor, apărut dintre stâncile reci şi dispărut probabil în negura timpurilor, ar fi putut construi așa ceva. Dar priviți chipul statuii ! Este întors spre spatele grotei. Mi-ar plăcea să-l privesc. Nu mergem mai departe ? întrebă Cornelia. Renunţăm acum, aproape de ţintă?
-Poate fi periculos să ne aventurăm mai mult. Nu cunosc primejdiile locului şi nu vreau surprize neplăcute. De acum,vă opresc chiar eu, spuse ferm Filip,cu responsabilitate.Eu mi-am asumat răspunderea drumeției și vreau să vă aduc vii și nevătămați în Brașov.
-Cred că uriaşul are peste doi metri înălţime ! exclamă Adrian, privind atent statuia.
-Ai senzația că poartă iţari ! completă Filip glumeţ, neluându-și ochii de la aceasta.
– Iar în mână are un fel de sabie curbată, cum au vechii daci, reprezentați în cărțile de istorie, spuse Cornelia. Oare, aici au locuit ei ? Doar în vale, au murit soldaţii romani…
-Se pare că da. Un bătrân povesteşte că, din generaţie în generaţie, se transmite că bărbatul din peşteră ar fi marele zeu dac Gebeleizis, care s-a retras în această grotă. Acesta se crede a fi ultimul altar închinat lui. Legenda spune, că el ar fi zidit singur gura grotei şi apoi a împietrit. S-a transformat în statuie, promiţând că va reveni cândva la viaţă. Când va fi necesar, adică să ajute la greu, pe cei care îi populează teritoriul.
-Vreau să-i fac o poză, spuse Adrian, în timp ce-și scotea nerăbdător, aparatul de fotografiat din rucsac.
-Este puţin ciudat, dar nimeni nu a reuşit până acum, să filmeze sau să fotografieze statuia. Se pare că nu vei reuși nici tu, oricât vei încerca, spuse Filip.
În momentul când blitzul scânteie intens, ca un fulger se auzi un râset puternic. Și, într-adevăr, Adrian, care era un pasionat al fotografiei, nu reuși să capteze nicio imagine.
Tânărul gândi că Filipan, care era glumeț de felul lui, râde de el. Filipan crezu că Adrian este cel care a râs puternic, ca de obicei, la auzul unei glume bune. Sau așa vroia el să considere, că aşa ceva se întâmplă acum, pentru a se încuraja de unul singur. Iar Cornelia s-a gândit că a auzit râsul colegilor săi glumeţi, amplificat de pereții de stâncă ai peșterii, de golurile existente în rocă, ca un ecou. Totuși, sunetul avea în el ceva atât de sinistru, încât tinerii se opriră din mers, fără a-și adresa vreo vorbă unul altuia.
-Incredibil. Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva niciodată.Totuși, cred că eu sunt cauza, bâlbâi Adrian mirat. Nu găsesc nicio explicaţie logică. Oare m-am gândit la legendă?
– Ţi s-a stricat aparatul Şi vrei să dai vina pe altcineva sau… altceva… spuse glumind cum îi era felul, Filip. Înălţimile munţilor exercită efecte, nu numai asupra oamenilor…
-Aici, probabil sunt multe lucruri care nu au nicio explicație logică, spuse Adrian.
– Legenda locului mai ascunde un mister, spuse Filip. Deşi stânca este cunoscută de mulţi ani de oamenii din zonă, se spune că nimeni nu a văzut grota, până acum câţiva ani. De aceea, unii oameni consideră că acest fapt ar fi un semn, că vechiul zeu s-ar trezi la viaţă. Dacă vă gândiți la câte lucruri se întâmplă, în ultima vreme, peste tot în lume cred că simte și acesta ce pericole, de tot felul, ne așteaptă în viitor. Numai evenimente ieşite din comun, care nu s-au mai derulat niciodată în istoria lumii. Poate în epoca aceasta, atât de tulbure, de controversată, spiritul dacilor a simțit că urmașii acestora au nevoie de ajutor, că acum sunt în pericol și a ieșit din adâncul inimii muntelui, din miezul stâncilor reci în care îşi avea sălaşul secular, să-i vegheze, să-i protejeze de pericolele ce-i pândesc şi probabil, la nevoie să-i ajute…
Epilog
Cornelia, Adrian și Filip au ajuns cu bine acasă. Dar starea de fascinație, de mister trăită li se înrădăcinase puternic în suflet și reușiră să iasă din ea, doar în zilele următoare, eclipsată fiind de emoțiile puternice datorate perioadei ce îi aştepta în curând. Venea vertiginos sesiunea și examenele erau foarte severe, cu cerințe exigente la maximum. O parte însă din senzațiile trăite, de o intensitate delicată, abia perceptibilă, le rămase involuntar tinerilor adânc înfipte în suflet, pentru totdeauna… Acolo, pe munte, ei trăiseră senzaţii inedite…

Lasă un răspuns