«

»

Fericirea-n bani scăldată e-n esența ei ratată

Cândva, în textul Nevoia omului de fericire, făceam următoarea afirmație: „Fericirea nu este un simplu concept, ori un ideal imposibil de atins. Ea este o neîntreruptă năzuință umană, ce poate și trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuință articulată pe firea, educația și aspirațiile fiecărui individ în parte”.
Adăugam apoi că fericirea se mișcă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală – Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc.
Mă rog, „câte bordeie, atâtea obiceie”: Seduși de carnal, tot mai mulți oameni caută fericirea acolo unde se manifestă doar aparențele acesteia (bani, putere, faimă, plăceri) și tot mai puțini dintre ei ajung să guste din divina substanță a adevăratei fericiri, o fericire în așteptare pe drumul anevoios spre desăvârșire. E drept că mai există și categoria deloc neglijabilă a căldiceilor (credincioșii fără credință și ateii religioși pomeniți de scriitorul suedez Pär Lagerkvist), despre care Apostolul Ioan spune următoarele în Apocalipsa (3/16): „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”…
Cu speranța că voi izbuti să îmbogățesc cu o câtime imaginea despre fericire, adaug la cele spuse altădată opinia scriitorului englez W. Somerset Maugham, opinie magistral înfățișată cititorului în nuvela Decăderea lui Eduard Barnard (volumul Honolulu, Editura Univers, 1974), precum și o admirabilă parabolă luată de pe internet.
Recunosc că încă din adolescență am fost captivat de nuvelele și povestirile lui Maugham, mai exact de fluența limbii sale și de fabuloasa lui inspirație, fapt pentru care în eseul Careul de ași al nuveliștilor moderni l-am numit al doilea as, cel care pe bună dreptate avea să fie supranumit Maupassant al Angliei și care, prin întinderea operei sale în timp și spațiu, face trecerea dintre secolele 19 și 20.
Decăderea lui Eduard Barnard nu este remarcabilă doar prin acele cuceritoare însușiri stilistice care i-au asigurat lui Maugham un binemeritat loc în loja de onoare a culturii universale, ci și prin inalterabila frumusețe moral-metaforică a concepției sale despre fericire.
Greu încercat de viață încă din copilărie (rămâne singur pe lume la o vârstă fragedă), apoi sfios, înstrăinat și inhibat ca student și tânăr, firește că punctul său de vedere despre fericire trebuia să fie diferit, chiar diametral opus față de rețeta fericirii admisă de oamenii bogați. Motiv pentru care scriitorul nu și-a cruțat semenii, îndeosebi pe săracii plini de bani…
Eduard Barnard este prototipul tânărului american, menit succesului de tip financiar-industrial: născut în Chicago într-o familie de întreprinzători, proaspătul absolvent de facultate (înalt, cu păr castaniu-deschis și ochi albaștri) se logodește cu Isabela Longstaffe, „o femeie subțire și dreaptă”, cu ochi pătrunzători și inteligenți, „de-un cenușiu rece”, prin ale cărei vine „curge sângele cel mai nobil din Chicago”.
Dar cum fiecare familie își are oaia ei neagră, neamul Longstaffilor îl avea pe Arnold Jackson, fratele doamnei Longstaffe, cândva un bancher bogat și filantrop („stâlp al bisericii”), care – în virtutea faptului că prin vinele sale curgea „sângele albastru din Chicago” – se bucura de respectul tuturor, „nu numai pentru rubedeniile sale, ci și pentru caracterul său integru”. Asta până în fatidica zi când, dovedit escroc („o lipsă de cinste deliberată și sistematică”), Arnold este condamnat la șapte ani de pușcărie. Tot de-atunci, membrii familiei făceau tot ce le stătea în putință pentru a-l da uitării, desigur, adaugă Maugham cu o fină ironie, „dacă i-ar lăsa vecinii” măcar o generație sau două, adică până când timpul va învălui rătăcirile sale într-o mantie romantică.
Fiind cei doi logodnici foarte tineri, tatăl Isabelei a decis să amâne ziua căsătoriei cu un an. Dar iată că taman atunci o mare bancă dă faliment, tatăl lui Eduard se trezește fără niciun sfanț și găsește de cuviință să-și zboare creierii la el în birou.
În aceste condiții, Eduard consideră că onest din partea lui este să rupă logodna, proiect pe care Isabela îl respinge („dacă te iubesc…”), în pofida argumentului invocat de acesta că măritișul cu el ar fi o poveste fără speranțe, întrucât tatăl ei n-ar admite în ruptul capului să o dea după cineva fără nicio lețcaie.
Însă nici pomeneală să respingă planurile lui de-a face bani imediat, chiar dacă pentru asta ei vor trebui să se despartă vreo doi ani de zile. Cam atâta timp îi cerea George Braunschmidt, un vechi amic al familiei, ca să reprezinte și să trudească pentru compania lui în Mările Sudului, prioritar în Tahiti, după care urma să-i facă o strălucită situație în Chicago.
Nu numai că Isabelei îi revine zâmbetul după ce Eduard termină de expus planurile de viitor („Băiat prostuț ce ești, de ce ai încercat să mă faci nefericită?”), dar în una din scrisori (frecvența scrisorilor expediate și primite era lunară), ajunge să-și stimuleze logodnicul cuprins de dorul ei și al orașului Chicago cu următoarele versuri: „Nu te-aș putea iubi, dragă, atât de mult/ Dacă n-aș iubi onoarea și mai mult”.
După ce s-a scurs și al doilea an, Isabela constată că, deși scrisorile din urmă ale lui Eduard erau la fel de tandre ca primele, tonul lor părea altul, așa încât ea nu mai era sigură „că acel Eduard care-i scria acum era unul și același cu Eduard pe care-l cunoscuse”.
În ajutorul fetei, dar și în ajutorul celui care fusese concediat de Braunschmidt după două avertismente, sare Bateman Hunter, acel prieten devotat, la rândul lui îndrăgostit lulea de Isabela, care „s-a resemnat să joace rolul de confident” și pentru care, i-o spune chiar el Isabelei, nimic pe lumea asta nu-i mai de preț decât fericirea ei. Urma să deschidă reprezentanțe la Honolulu, Sydney și Wellington pentru firma întemeiată de tatăl lui, firmă la care era asociat. Așa că la înapoierea din Wellington, brunetul și bine făcutul Bateman va face o escală în Tahiti, unde-l va căuta pe Eduard pentru lămurirea misterului schimbării sale.
Ajuns în Tahiti, Bateman are parte de surprize peste surprize: schimbarea exterioară pe care de îndată o constată la Eduard („mai slab decât îl știa, foarte tare bronzat” și arătând „mai bine ca oricând”) este o nimica toată în comparație cu cea interioară. Nu numai că Eduard se mulțumește cu puțin („Câștig destul să-mi țin zilele, și asta-mi ajunge”) și nu numai că nu dorește banii, adică ceea ce pentru Bateman reprezintă țelul suprem al vieții („Știi ce poți face cu banii? Îți dai seama ce putere îți dau?”), dar iată că doi ani de dezintoxicare prin integrare într-un mediu social mult mai aproape de natură, se dovedesc îndeajuns pentru ca el să poată prețui în viață frumusețea, adevărul și bunătatea.
După argumentul: „N-am știut niciodată că am un suflet, până când n-am venit aici”, hotărârea lui Eduard de a nu se mai întoarce niciodată la Chicago pare firească în noua lui ordine moral-socială. Dar Bateman rămâne de-a binelea năuc (parte de uimire, parte de bucurie) când aude de la fostul său prieten și rival că se retrage în favoarea lui, urmând ca el, Eduard, să se căsătorească cu frumoasa metisă Eva, fata lui Arnold Jackson și al indigenei Lavina. De fapt ei toți deja formează o familie: adoptat de Arnold ca nepot, Eduard avea de la acesta și făgăduiala c-o să-l înzestreze cu o mică insulă plantată cu cocotieri…
Finalul povestirii confirmă la un înalt nivel artistic aserțiunea „Totdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple”: Întors la Chicago, Bateman o înștiințează pe Isabela în legătură cu eșecul vizitei din Tahiti, aceasta își scoate inelul de logodnică de pe deget, el o cere în căsătorie și ea acceptă cu un ultim oftat cât o întreagă filosofie: „Bietul Eduard!”
N.B.La drept vorbind, „decăderea” lui Eduard este transfigurare, vasăzică renaștere sprituală, iar prin aceasta înălțare. Da, căci cu convingeri de felul: „Spune-i (Isabelei, nota mea, G.P.) că sunt nu numai sărac, dar și mulțumit cu sărăcia”, el merită admirație, nicidecum compătimire!
Parabola întâlnită pe internet relatează vizita unui nord-american într-un cătun mexican de pescari. Aceștia pescuiesc în fiecare zi doar atât cât au trebuință. Din peștele pescuit în ziua respectivă, ei îi servesc americanului o delicioasă mâncare. După ce se satură, el le vorbește mexicanilor despre avantajele pescuitului la scară industrială: „În 20-25 de ani puteți să fiți milionari”. „Și la ce ne-ar folosi atâția bani?” întreabă pescarii. „V-ați putea retrage într-un loc liniștit unde ați trăi fericiți”, răspunde el. „Păi exact asta facem”, ripostează aceștia. ”Pentru ce să irosim 20 sau 25 de ani?…”

Sighetu Marmației, George PETROVAI
28 aug. 2016

Lasă un răspuns