«

»

Boris Marian – versuri

MEHR-Marian-Boris-wbTransfigurări

Utopie ironică, disperare strigată,
Astfel am trecut ca o veche fregată,
Simetrie de taină, sensuri, nonsensuri,
În groapa Pacificului, pe everesturi.
Să-ți scriu, să nu-ți scriu, iubito, iubirea
Încet se prelinge-n câmpiile asire,
Nimic nu se pierde, dar se transformă,
Iubirea e Carmen, Violeta, e Norma,
Apoi mă trezesc, trecu o clipită,
iar tu ești departe, iar tu ești iubită.

Muzica sângelui încă mă-ncântă,
Prea e înaltă iubirea și sfântă,
Lasă clepsidra să se golească,
Precum legenda din țara bască.
Încă-i fierbinte cenușa pe buze,
Sânii statuii- două obuze,
Ai două mingi când alergi pe bulvare,
Dragă îmi ești, de orice culoare.
Lasă păcatul să plângă, să râdă,
Viața e dansul subțire pe sârmă,
Raiul ne-așteaptă, livezile sale,
Geamăt de trupuri iubindu-se goale.

|

Cei fără casă

Cei fără casă nu dispar,
Doar se transformă,
Unii în câini, alții în pisici superbe
Albe, gri cu auriu,
La fel și nebunia te poate face mai bun, mai rău…
The importance of being earnest,
La toți dracii!
Cineva seamănă cu o maimuță care
Ar putea fi chiar supraomul.
Am văzut Copacul vieții, Iggdrasil, dar era neîngrijit,
În jurul lui își făceau nevoile câinii, dragii de ei,
Oraș cu paratrăznetele-n stea.
Exfolierea grimoarului.
A văzut idei și a orbit.
Pășind cu tălpile goale pe spiritul pur.
Cine a inventat cearceaful de pat, ei, draga mea?
Spune-mi, nu te grăbi, apoi ne vom iubi
până la schimbarea mobilei.
Cunoști animalul care se reproduce fluierând?
„Cum mă bate-un gând de ducă
Pân-la mândra din livadă!
Dar de ce mi se usucă
Busuiocul din ogradă?”.
La acest subiect au căzut jumătate
dintre finaliști.

|

Ascuns între copaci

Ascuns între copaci, în inima pădurii, mă uit înfrigurat la trupul
tău, ești toată dezvelită, o zeiță supusă doar păcatului etern, noi ne
iubim? Întrebi în somn, nu pot răspunde, căci eu sunt treaz și tu- în
somn adânc, aud șoptirea ta, vino, iubite, spre tine vin , cu sărutări
ne-acoperim, un foc ciudat. Așa spune povestea, cine știe ce este
adevărat și ce e basm, trec căpriori în liniștea subțire, se-opresc
privind și ei l-acest popas. Un iepure străbate-n goană pacea, e
diavolul sau un trimis din rai? Tu te trezești, mă chemi cu glas de
vise tulburi, eu îți răspund, crăiasă ești, sunt crai. Iar zorii vin
cu lungi trompete roșii, iar din pădure nici un ram nu a rămas. Scriu
orb, aud fără un sunet, te simt adânc, mă simți și tu? Nu știu.
Povestea se repetă ca-ntr-o carte pe care o citesc și-o scriu
cutremurat. Oprește noaptea, spune o voce, însă noaptea se duce-n zări
fără hotar și fără timp. Astfel ne prelungim viața, o clipă, precum
Faust eu mă rog. Erai, ai fost, mai ești, vei fi, nimeni nu-mi spune,
soarele vesel râde ca un drac.

.

Mă cert cu haosul

Mă cert cu haosul mai vechi din mine,
Iubirea pune stavili, înflorind,
Mă ocolesc incendii, temeri, crime,
Chiar de nu ești, pe buze eu te simt.
Te văd în oricare femeie zveltă, suplă,
Fără iubire nopțile sunt reci,
Aș prefera să mor în orice luptă,
Aș încălca pentru iubire orice legi.
Eu nu te mint, cuvintele-s viclene,
Citindu-mă, tu poți zâmbi ușor,
Trăiesc în alte ere, altă vreme,
Vorbesc prin mine toți amanții care mor.
x x x x x
Te scriu, rescriu și iar mă-ntorc,
Tu mi-ai pătruns adânc în sânge,
Pe nevăzute căi te văd, nu-s orb,
M-am regăsit, doar ochiul plânge.
Splendoarea viselor de mai,
De nopți pe plaje liniștite,
Când valul bate-ncet în mal,
Ca două trupuri flămânzite.
Tu spui, rămâi, eu spun, rămân,
Ne repetăm de mii de ori,
Îmi ești stăpână, sunt stăpân,
Mereu iubind, nemuritor. BORIS MARIAN

|

Din tot ce-am scris

Din tot ce-am scris nimic nu este adevăr,
Tot ce-am citit este un împrumut,
Îmi amintesc femeia goală
Zărită printre gene de copil,
Acesta este adevărul,
l-am ascuns,
primul sărut, a fost și l-am ascuns,
prima durere, un refuz – o lamă de cuțit,
în suflet s-a depus,
prima noapte de dragoste,
am ascuns-o, vocile șoptite-flăcări,
le-am ascuns, nici numele nu mi-l mai amintesc,
era Bethsabea, era regina din Saba,
ascundem în noi o mie de biblii,
mai credincioși decât |Iov suntem, dar ne ascundem,
vorbim, la intervale încercăm tăișul lamei,
fără să știm, noi respirăm iubire,
eu am citit poemele lumii, nimic
nu se aseamănă unei iubiri, acum, aici,
pe acest pat curat și alb al sfintelor uitări.
Tu ești cu mine, înger, Dumnezeu, femeie,
Eu te pătrund, tu mă-nconjori cu trupul tău,
orice ați spune, n-am să mor, iubesc,
iubesc, o altă inimă în pieptul meu se naște,
doar pentru tine, trup și duh
zărit prin genele copilului din anii mei curați.

|

PICIOARELE SOLDATULUI

Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.
BORIS MARIAN

|

Vis

Singur, în camera mea,
Mă întreb de ce nu sufăr,
Alături, lumea geme
În chinurile facerii,
Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă,
Prefer să urlu singur,
Să nu mă audă nimeni,
O vrabie își lasă mizeria
În palma mea,
Pe umăr, un corb îmi spune,
„Ești al meu”, îmi scutur brațul,
Pasărea se înalță pe acoperișul
Palatului prezidențial.
Iau din bibliotecă „ Romeo and Juliet”,
Declam, „ Thus with kiss I die”.
Așa a fost.

Colac de salvare

.Literatura este un colac de salvare nesigur.
Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură,
al treilea te panichează, cu al patrulea
confuzia devine totală,
de aici începi să înoţi singur.
Demontarea spaimei este obligatorie.
Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.

Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.
Mă salvez prin dedublare,
mă privesc din afară,
vorbesc despre mine
ca despre altul. Dacă am fi nemuritori,
ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul,
cum poţi să-l slujeşti pe Domnul?

Eu sunt un om ca oricare, prietene
,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene,
am fost condamnat de soartă
şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire,
dar pieptul mare,
m-am refugiat în poeme scrise pe un perete,
pirat..fugit..de..pe..malul..anticei..Crete.

Lasă un răspuns