«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Precum făgăduinţa

Mama Gea
se scufundă, se prăbuşeşte în sine.
Scăpate ca prin minune
din sinistrele găuri negre,
vibraţii agresive, flămânde,
devoratoare sălbatice
de materie, invadează Pământul.

Lasă în urmă goluri şi
subterane de cârtiţă, drumuri de vierme.
Mama Gea îşi pierde forma,
consistenţa, suflă prin
ea un vânt din pustie.
Şi moare, omorându-şi copiii,
se îngroapă, îngropându-i.

Cântă Mama Gea
imensa apăsare a neputinţei,
înspăimântătoarea durere.
Un cântec, un plâns, cuvinte, lacrimi,
laolaltă toate în una, sfâşie.

Nu mai are când să se roage.
Timpul ei s-a sfârşit nebun.
N-a avut parte de pacea
netulburată dintr-un mormânt.
Locul de veci s-a risipit
în drum spre vecie.

Pe deasupra urmei
ce se şterge, pluteşte-n ecou,
până se stinge,
cântecul de jale al Mamei Gea.
Universul îl ascultă în grea tăcere,
în adâncă reculegere…

Toate s-au petrecut într-o clipă;
lungă a părut, fără sfârşire,
peste omenească putinţă de măsură.
O pulsaţie uriaşă de lumină
a vieţii a străbătut, în aceeaşi
clipă, necuprinsul.

Şi au fost deîndată, pecum făgăduinţa,
ceruri noi şi pământuri noi
şi inimi înnoite.

Mama Gea şi copiii ei cântă acum
un imn al bucuriei Renaşterii.
O vreme, a dăinuit printre
trecătorii pe drumul astral din preajmă
o întrebare-mirare:
„N-a fost aici o altă planetă?!”

Căutătorii de comori

Un nor cu transparenţă cristalină,
pe întreaga boltă,
cuprinde în ascuns toate culorile;
ne acoperă pe toţi cu o privire
ce pătrunde, protectoare,
în cercetare, până în cele
mai profunde fibre.

Se ridică înspre Cer într-o spirală.
Rotaţia e continuă şi asigură
un voiaj mirific posesorilor
de paşapoarte colorate.
Mereu sunt locuri libere,
rezervate, pentru fiecare.
Trebuie doar să rezonăm
cu vibraţia unei culori.
Nu ne primeşte însoţiţi
de viaţa pământeană – un amestec
indecis de nuanţe palide,
ori cenuşie, maladivă.
Când ne vine timpul ,
trecem mai întîi prin filtrul
unde obţinem permisul de călătorie.

Fericiţi căutătorii de culori – comori
ce şi-au găsit culoarea.
Trag nădejde că şi cei ca mine,
ajunşi rătăcitori pe drumuri paralele,
după o viaţă într-aiurea,
mai au o şansă…

Poemul vieţii mele

Tocmai trecea nedumerirea
pe lângă casa mea, pe sub
fereastra de la drum, când a văzut
în geam lumină, o luminiţă.
A vrut să afle, nedumerită, ce rost
avea lumina aceea atât de mică
la ceas târziu din noapte.

O căndeluţă o fi fost – şi-a sugerat,
fiindcă urma o sărbătoare,
sau o lumânărică pentru cineva
care plecase, de curând, definitiv.
Numai că eu în noaptea aceea
nu eram acasă; hălăduiam c-un
vis departe, lipsit de griji.
Eram vagabondul fericit.
Lăsasem casa-n întuneric.
„Nedumerire, mă alătur ţie:
nu cumva – mă întreb şi te întreb,
lumina aceea era afară
şi aştepta să îi dcschid?”

Cred c-am pierdut prilejul
ce nu am să-l mai întâlnesc:
din graiul pâlpâirii ei – cât mi se cuvenea –
eu aş fi scris câteva versuri, firave,
dar, poate, ar fi fost
poemul vieţii mele…

Lasă un răspuns