«

»

Dorel Schor – Aventuri incredibile

Nu de mult, m-am întors dintr-o expediţie în Himalaya. Reuşisem o mică performanţă urcând pe toate cele paisprezece vârfuri de peste 8.000 de metri ale acestui uriaş sistem muntos. Bineînţeles, mă mândream cu escaladarea dificilului Chomolugma, dar nu-mi era ruşine nici cu înâlţimile Karakorum, cu uriaşii Makalu şi Kanken Junga, şi nici cu coborârea pe valea Alaknadei.
Domnul Ghezuntertoit mi-a propus să ţin o mică expunere în faţa unui cerc select de prieteni, vecini şi cunoştinţe în care să povestesc despre frumuseţea sălbatecă a peisajului, despre vârfurile fără zei ale acoperişului lumii, despre defileurile întunecate, piscurile de ghiaţă, hăurile nesfârşite… Am acceptat modest, iar gazda, amabilă şi afabilă, a anunţat asistenţa:
– Veţi asista la relatarea unor aventuri incredibile…
După o clipă de linişte, pentru impresie, am început:
– O călătorie în munţii Himalaya trebuie pregătită cu câteva luni înainte. Orice amănunt este important, de la pasta de dinţi care nu are voie sa îngheţe şi până la pulovărul uşor şi călduros.
– Aşa un pulovăr am cumpărat noi la un magazin de pe Oxford street la Londra, acum doi ani! a precizat doamna Brodiciche. Şi ce credeţi? M-am întâlnit cu cineva care a cumpărat anul ăsta acelaşi lucru cu preţ dublu. Le-am spus că e din cauză de brexit. Imediat am ştiut!
– Condiţiile sunt din ce în ce mai dificile, am reluat eu imperturbabil. Pe măsură ce urci… Mai ales tabăra de noapte ridică probleme deosebite. La un moment dat, este imposibil să găseşti un teren potrivit pentru cort….
– Exact ce am păţit noi la Geneva, îşi aminteşte domnul Ştrudelman. Ce aventură! Am tras la un hotel de patru stele pentru că era imposibil de găsit ceva mai ieftin. Am plătit o grămadă de bani şi am primit un pat mizerabil. Elveţienii ăştia dau cu un spray care miroase a săpun, dar cerceafurile sunt neschimbate. Bani să iasă!
Mi-am dres vocea şi am continuat ca şi cum n-aş fi fost întrerupt:
– Am vut două călăuze. Cu toate că în Himalaya eu mă simt ca acasă, ştiu că nu e bine să porneşti fără însoţitori locali. De aceea am angajat o călăuză nepaleză şi o călăuză tibetană… Ca să nu rătăcim drumul.
– La Paris, intervine Manole, am întrebat un poliţist unde e strada Ics. El ne-a explicat, noi am pornit la drum şi după o juma de oră ne întâlnim iar cu el. Iar îl întrebăm, dânsul iar ne explică, punem şi gipiesul, iar pornim şi, n-o să mă credeţi, peste o juma de oră, peste cine dăm? Tot peste el! Aşa de trei ori. A patra oară am renunţat, să nu ne creadă terorişti sau cine ştie ce suspecţi. Dar dacă aveam o călăuză…
Am reluat cu un calm olimpian:
– Cea ce face şi mai dificilă escaladarea piscurilor este inconstanţa meteorologică. O ploaie deasă sau o furtună de zăpadă, iscate din senin…
– Aha! confirmă Eliahu Iliescu. La Munchen, când am vrut să intrăm în maşină, nu am găsit cheia, singura cheie. Toate lucrurile noastre şi ale copiilor erau înăuntru şi afară ploua, aşa dintr-o dată s-a pornit exact cum zice el şi după două ore de căutări disperate, a găsit-o Iuliana în fundul poşetei. Cheia! Nemaipomenit…
– Noi am avut o aventură şi mai formidabilă, intervine domnul Gurnişt. La Bruxelles ne-am învârtit cu maşina două ore în căutarea unei staţii de benzină. La urmă am descoperit o staţie la zece metri de hotelul nostru, numai că în spate…Nu-i incredibil?
– Aţi avut noroc, spune Boris Glazpapier. La Viena am parcat maşina într-un loc, ne-am dus la cumpărături şi când ne-am întors nu mai ştiam unde să ne întoarcem. Poate credeţi că ne-au furat maşina sau că ne-au ridicat-o pentru parcare pe loc interzis? Da’ de unde… Pur şi simplu, am uitat unde am lăsat-o, pe care strasse…
– Cât priveşte alimentaţia în munţi, am şoptit…
– Domnule, apropo, m-a întrerupt Şimon Şeinerovici, la Amsterdam am mâncat un peşte aşa de lung cum n-am mai văzut niciodată. Poţi să mai spui ceva?
Am fost de acord că, într-adevăr, nu pot să mai spun nimic. Oamenii aceştia trăiseră experienţe inegalabile, aproape unice. Nimic nu putea să-i mai mire.

Lasă un răspuns