«

»

Marin Ifrim: George Ciprian văzut de universitarul Florin Faifer, inclusiv ca pamfletar!

Florin Faifer

Graţie prozatorului şi dramaturgului buzoian Corneliu Staicu, sunt în posesia excepţionalului volum „Incursiuni în istoria literaturii dramatice româneşti”, cu subtitlul „Regăsiri”, carte ajunsă la a treia ediţie „revăzută şi adăugită”, semnată de Florin Faifer. Obişnuit cu lecturile ceva mai „palpabile”, ale unor critici de teatru precum regretaţii Mircea Ghiţulescu şi Valentin Silvestru, dar şi atent la evoluţia excelentelor condeie de la revista „Yorick”, publicaţie unică, inconfundabilă în peisajul cultural actual, cartea lui Florin Faifer m-a surprins plăcut prin pedanteria cu care sunt abordaţi autorii şi piesele lor de teatru, aflaţi şi aflate în vizorul acestui scriitor parcă destinat special să vadă chirurgical lumea foarte sofisticată a dramaturgiei. Pe ultima copertă a cărţii, un alt teatrolog de excepţie, Mircea Moraru, îmi confirmă primele impresii: „Maliţioşii sunt mereu pregătiţi să ne spună că atât criticii, cât şi istoricii de teatru sunt recrutaţi dintre acei oameni care, fără doar şi poate, şi-ar fi dorit să facă o carieră artistică, numai că, lipsiţi de talentul necesar, s-au văzut obligaţi să se mulţumească cu statutul de personaje ale romanului teatral. Drept pentru care îşi exersează histrionismul în colocvii, în cronici, în dezbateri, în cărţi. Carevasăzică, li s-ar potrivi de minune exclamaţia din , romanul lui Raymond Queneau, „vorbeşti, vorbeşti, atâta ştii să faci!”. Prin întreaga sa conduită publică, dar mai cu seamă prin rigoarea academică, civilizaţie şi discreţie, teatrologul ieşean Florin Faifer îi contrazice pe aceşti cârcotaşi de profesie. Politicos, timid, scump la vorbă, el a preferat să se exprime mai curând prin cărţi. A preferat să tacă şi să facă. Aşa s-au născut volume precum Dramaturgia între clipă şi durată (1984) Cordonul de argint (1997), Pluta de naufragiu (2002). Pe neaşteptate însă, Florin Faifer irupe, din când în când, în publicistică prin articole polemice, fundamentate pe idei limpezi şi ferme, impecabil argumentate şi în chip savuros puse pe hârtie. O face doar atunci când ceva l-a scos din ţâţâni, când limitele bunului simţ au fost încălcate grav, când glasul imposturii a devenit prea zgomotos şi când prostia uzurpatoare ţipă prea grosier, ocupând locul adevăratei dezbateri din lumea ideilor teatrale”. Până să trecem la miezul problemei, credem că se cuvine să punctăm câte ceva din viaţa şi opera acestui scriitor. Florin Faifer s-a născut la 14 aprilie 1943, la Iaşi. Conform Wikipedia, este istoric, critic literar, teatrolog şi lexicograf român. În 1966 absolvă Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, după care este angajat la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi (Academia Română), în cadrul sectorului de istorie literară, unde a fost avansat ca cercetător ştiinţific principal. În 1989 obţine titlul de doctor în filologie, cu teza memorialistica în călătorie (până în 19009 între real şi imaginar, apărută ulterior în formă monografică. Între 1991-1993 este secretar literar al Teatrului „Vasile Alecsandri” din Iaşi, unde editează revista „Stagiunea”. A fost secretar de redacţie al „Anuarului de lingvistică şi istorie literară” (1988-1991) şi face parte (din 1993) din redacţia „Revistei române”. După 2000 devine profesor asociat la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi. A desfăşurat o intensă şi interesantă activitate literară în diverse şi valoroase literare.
Am făcut această lungă introducere pentru a arăta importanţa clară a acestui profesionist care, în volumul prezentat acum, dovedeşte absolut toate calităţile necesare unui universitar de elită. Din toată cartea, magistral scrisă, m-am oprit, din interes personal, asupra celor şapte pagini dedicate dramaturgului buzoian George Ciprian („George Ciprian – Un <măscărici> şi ai lui candrii”, pag. 79-85). Volumul este conceput în patru secţiuni: „Ridicare de cortină”, „Câteva profiluri”, „Critica dramatică la primii paşi” şi „Repere în dramaturgia română contemporană”. George Ciprian este încadrat, prezentat şi analizat, în punctele sale esenţiale, în capitolul „Critica dramatică la primii paşi”, unde sunt proiectate activităţile şi realizările unor corifei sau fondatori ai dramaturgiei noastre dintotdeauna: V. Alecsandri, Bogdan Petriceicu Haşdeu, I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, Alexandru Davila, George Ciprian, Mihail Sorbul, Alexandru Kiriţescu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Victor Ion Popa, George Mihail Zamfirescu, Ion Sava, Tudor Muşatescu şi Mihail Sebastian. O „listă” impresionantă, un imperiu al culturii noastre dramatice. O lucrare de un rafinament incontestabil. Despre Preocupările lui Florin Faifer, un alt teatrolog şi profesor universitar, Bogdan Ulmu, dispărut de curând dintre cei vii, scria la data de 1 septembrie 2013: „A scris mult, cu acribie, cu seriozitate: despre teatrul românesc, despre cel universal, despre criticii români. Dar a atacat şi subiecte colaterale, şi-a impus punctul de vedere faţă de mondenităţi şi politicieni. A polemizat, ori a vorbit cu tandreţe, despre cărţi, spectacole, actori apropiaţi punctului său de vedere. Portretizează exact, dă verdicte juste, ironizează fin. A condus doctorate şi a creat doctori în artele spectacolului. Mă întâlnesc şi acum cu el în comisii de examen şi admir, în continuare, ştiinţa analizei subtile şi profunde pe care o face referatelor şi tezelor doctorale. După o scurtă prezentare a lui George Ciprian, din care aflăm lucruri pe care sigur mulţi dintre noi nu le-am ştiut: „I se potriveau personajele sumbre, cu izbucniri de violenţă, deşi firea lui nu era asta. În lumea teatrului i se spunea Omul. Dar avea o înfăţişare de <buldog< (cum se autocaracterizează), masivă, aspră, colţuroasă, care nu-l recomanda decât unui anumit gen de partituri”. Florin Faifer are informaţii complete, inclusiv din cele care se referă la începuturile carierei dramaturgului buzoian, referitoare la scurtul său popas la Teatrul Naţional din Craiova,unde ajunsese societar cl. I. , după care „îşi încearcă norocul la Naţionalul bucureştean, unde, însă, la început e simplu figurant”. În continuare, Florin Faifer scrie despre rolurile importante în care a fost distribuit George Ciprian şi în care a realizat „creaţii lăudate de critica vremii”. Iată şi o mostră de analiză foarte precisă a actorului şi mai târziu dramaturgului buzoian, făcută de Florin Faifer: „Cu tot primitivismul figurii (trimitere la George Călinescu , menţionată de F. F., extrasă din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a), Ciprian era o natură înzestrată cu un ascuţit simţ de observaţie şi o gândire plină de miez. O dovedesc scrierile lui, romanul, cu pasaje savuroase Soţori făr’ dă ori Odiseea lui Haralambie Cutzaftachis (1936) şi, îndeosebi, şugubeţele suveniruri din Cutia cu maimuţe (1942) şi Măscărici şi mâzgâlici (1958), cu portretistica şi umorul care le dă relief. Oricât, <măscăriciul> şi-a făurit un bun renume,izbânda mare, pentru G. Ciprian, a fost aceea a <mâzgăliciului>. Cariera lui literară e oarecum neobişnuită,cu manifestări rare şi surprinzător de inegale.(Şi aici e aici, Florin Faifer pune degetul pe rană, ca să zicem aşa) Nimic nu anunţa o piesă ca Omul cu mârţoaga (1927, un fragment în ; premiera în acelaşi an, cu George Calboreanu în rolul principal), cele câteva încercări anterioare (versuri, scenete, chiar şi o piesă în cinci acte – pierdute toate) nefiind probabil decât nişte naive juvenilităţi”. Ca de obicei, cum se întâmplă la noi la români, de când e lumea, de la Balada Mioriţa şi până hăt departe în viitor, cum se întâmplă să-i meargă cuiva un pic mai bine, pe propriile-i sale merite, apare invidia, calomnia, desfiinţarea. Şi George Ciprian, aflat pe culmile unui succes colosal, are parte de mizeriile epocii:”Aşa încât, atunci când şi-a început seria triumfală, unele voci, cu argumentul doar al suspiciunii, au lansat acuzaţia, mai mult sau mai puţin voalată, de furt literar. În această inelegantă versiune adevăratul autor este socotit Urmuz, al cărui spirit a înrâurit într-adevăr piesele autorului pe care îl comentăm. Un schimb violent de replici izbucneşte între Tudor Arghezi (în ) şi George Ciprian (în <Cuvântul>), a cărui mânioasă ripostă, de o extremă agresivitate, dovedea convingător că dramaturgul contestat putea fi un pamfletar redutabil”. Personal, nu-l văd pe leneşul şi mai mult decât extravagantul Urmuz scriind o capodoperă aşa de bine articulată în profunzimile sale psihologice. Mai mult, „Omul cu mârţoaga” are toate coordonatele felului de a fi a maestrului Ciprian, mai ales când autorul atinge părţile sensibile şi greu de definit ale misticismului. Marele Arghezi avea şi el maliţiozitatea sa glandulară, nu suporta să fie altul mai altfel decât el, dovadă fiind toate polemicile sale, inclusiv, sau mai ales, cea cu Ion Barbu! Iar pe George Ciprian nu cred că şi-l poate imagina cineva în ipostaza unui om fricos sau complexat de vitregiile vieţii. A scris şi Tudor Arghezi piese de teatru, ce e drept, acestea fiind departe de valoarea poemelor, a prozei sau a pamfletelor sale.

Vom reveni.

Lasă un răspuns