«

»

Interviu cu Geo Costiniu

Geo Costiniu: „Să inaugurezi un teatru, este  un privilegiu rarisim”!

Ca şi în cazul lui Sebastian Papaiani, Emil Hossu şi Mircea Diaconu , pentru mine, apariţia lui Geo Costiniu pe scena buzoiană, la primele repetiţii ale piesei cu care s-a inaugurat Teatrul ”George Ciprian”, a fost ca şi cum aş fi trăit aievea un vis din care m-am trezit la realitate, printre eroii copilăriei mele, lucrând, culmea, cot la cot cu ei. Niciodată, niciunde, nu am simţit un respect mai pronunţat, pentru umila mea persoană, ca în perioada în care am trăit şi am muncit printre actori. Mult mai târziu, după plecarea din teatru, mi-am dat seama că, acea atenţie specială, de care mă bucuram din partea actorilor, se datora „politicii” lui Paul Ioachim, directorul nostru. Acesta, cu diplomaţia care îi era caracteristică, le-a explicat marilor artişti că sunt scriitor şi alte cele. Îmi amintesc cum, Paul Ioachim, cu o morgă foarte serioasă, aproape şoptit, ca şi cum am fi făcut ceva ce trebuia ţinut secret, mă îndemna să le dau cărţi. În fine, de Geo Costiniu mă leagă multe amintiri frumoase. În „Omul cu mârţoaga”, el a interpretat rolul „Omului cu idei”. Cel mai potrivit lucru este să readucem în atenţia buzoienilor, părerea profesionistă a acestuia, despre înfiinţarea teatrului nostru, publicată la data de 13 noiembrie 1996, la doar cinci săptămâni după inaugurarea Teatrului „George Ciprian”.
Rep: Domnule Geo Costiniu, ce a însemnat pentru dumneavoastră inaugurarea Teatrului „George Ciprian”. Aţi mai participat la un asemenea eveniment?

geo-costiniu

Geo Costiniu: În cariera unui actor, important este spectacolul de debut, primul teatru în care ai jucat, teatrul în care ai rămas, teatrul din care ai ieşit la pensie. Însă, să inaugurezi un teatru este un privilegiu rarisim. Pentru mine a fost o premieră absolută. De această dată m-am întâlnit cu publicul buzoian în ipostaza de actor al Teatrului „George Ciprian”, deci mă pot considera pe jumătate buzoian.
Rep: Ce viitor credeţi că are mult discutata formulă „teatru de proiecte”?
G. C: Mi se pare o noţiune uşor edulcorată,pentru că, prin teatru de proiecte s-ar putea înţelege că este vorba de un teatru care face numai proiecte şi nu apucă să facă nimic tot făcând proiecte. De-asta nu prea aş folosi termenul. Dacă privim lucrurile aşa, fiecare teatru care îşi schimbă directorii…aceştia vin şi îşi fac proiectele. Deci, dacă în fiecare stagiune vine alt director nici unul nu apucă să-şi facă proiectele, şi atunci teatrul rămâne un teatru de proiecte. Din punctul acesta de vedere, un teatru de proiecte nu ar fi viabil. Sigur, în înţelesul real al expresiei „teatru de proiecte” , aceasta este formula ideală pentru Teatrul „George Ciprian”, cel puţin în momentul de faţă. Dacă în viitor teatrul acesta va avea trupă stabilă, asta este deja altă poveste. Însă, ca să ai trupă stabilă este mult mai problematic. Trebuie să organizezi concurs, să găseşti actori din toate colţurile ţării şi să înjghebezi o trupă, chiar o trupă bună, să zicem. Problema este, oamenii aceştia unde vor locui? Dacă eşti proaspăt absolvent de institut, la început poţi accepta un provizorat, accepţi pentru că eşti la început, însă este destul de greu să pui efectiv pe roate un teatru numai cu tineri absolvenţi. Îţi trebuie actori de vârstă, ori aceştia deja nu se mai pot plia pe condiţii de provizorat. Aşadar, crearea unui teatru cu trupă stabilă este foarte dificilă.
Rep: Aveţi o activitate profesională intensă, cum reuşiţi să faceţi faţă la atâtea solicitări?
G. C.: Acum joc în „Bărbierul din Sevilla” şi în „Carlo contra Carlo”, ultima piesă fiind „comisă” chiar de directorul Teatrului „George Ciprian”, domnul PAUL IOACHIM. Sincer să fiu, nici eu nu ştiu cum fac faţă. Această problemă o să mi-o pun doar atunci când o să îmi vină foarte greu. La vârsta pe care o am, mă gândesc câteodată cum naiba puteam să filmez toată ziua, după filmare să mă întorc la Bucureşti să joc într-un spectacol, după aceea să mă urc în maşină şi să mă întorc la locul de filmare, să dorm o oră şi să încep din nou să filmez. Şi chestia asta s-o fac timp de două săptămâni. Cred că acum n-aş mai fi în stare să fac treaba asta. Sigur, eforturile sunt proporţionale cu vârsta şi rezistenţa fiecăruia. Când faci o treabă cu plăcere, deja eforturile nu le mai simţi la adevărata lor greutate.
Rep.: Care ar fi rolul de care v-aţi ataşat cel mai mult?
G. C.: Este ca atunci când cineva te întreabă cum ai putut să iubeşti mai multe femei. Răspunzi că pe fiecare ai iubit-o în felul ei, deci într-un mod cu totul aparte. Aşa şi cu rolurile,mai ales că şi ele sunt de genul feminin.
Rep.: Exceptând teatrul, ce alte pasiuni aveţi domnule Geo Costiniu?
G. C. : Căţeii mei. De fapt, două căţele: o”doagă” germană şi o pechineză, care, în pofida diferenţelor astronomice dintre ele, se înţeleg extraordinar de bine.
Rep.: Ca întreaga societate românească, şi teatrul trece prin nişte transformări. Cum vedeţi viitorul acestuia?
G.C.: Atâta negură şi atâta ceaţă s-a pus în ultima vreme peste teatrul românesc încât este foarte greu să-i mai întrezăreşti viitorul. Cu schimbările care au venit, acum cu noile alegeri, – şi sper într-o schimbare totală, atât guvernul cât şi preşedintele să fie al aceleiaşi formaţiuni politice (discuţia a avut loc în ziua de 10 noiembrie 1996 – n. red.) -, aş vrea ca aceste schimbări să scoată şi teatrul din această negură existenţială, nu din punct de vedere valoric, căci din acest punct teatrul aţinut mereu capul sus. Chiar dacă se va întâmpla orice catastrofă, teatrul tot va ţine capul sus, talentul nu ţi-l poate lua nimeni, iar acorii români sunt foarte talentaţi.

Marin Ifrim

Lasă un răspuns