«

»

Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză

(Partea a IV-a)

3.Mo Zi și școala sa

Moismul, curentul întemeiat de Mo Zi (Mo Di), a fost până în secolul al III-lea î.Cr. marele rival al confucianismului. La fel ca în cazul altor gânditori antici chinezi, datele din biografia filosofului sunt în egală măsură sărace și nesigure: a trăit aproximativ între anii 479-381 î.Cr., s-a născut în regatul Lu taman în anul morții lui Confucius și se pare că a avut legături cu regatul Song (actualul Hunan). Foarte priceput în materie de apărare militară, se presupune că această calitate l-ar fi impus în atenția unor principi și că ar fi colaborat cu ei.
La fel se presupune că, fiind originar din Lu, Mo Di s-a instruit după Clasicele lui Confucius, în special după Shi jing (Poezia) și Shu jing (Documentele). Întrucât admira simplitatea, însușirea ce ar fi caracterizat viața din vremea vechilor dinastii Xia și Yin (Yu cel Mare era eroul său favorit), Mo Di critica ceea ce era mult îndrăgit de către confucianiști – instituțiile dinastiei Zhou.
Aidoma altor cărți antice chineze, Mo zi este o colecție de scrieri aparținând reprezentanților școlii: câteva capitole cuprind convorbiri în care Mo Zi își expune ideile, altele sunt scrise mai târziu, iar cinci capitole sunt consacrate aforismelor despre logică, științele naturii și morală.
Marea diferență dintre confucianism și moism vizează înseși fundamentele lor doctrinare: iubirea circumstanțială sau ierarhică (Ren) în cazul primei orientări, dragostea universală sau egalitară (Jian ai) pentru cea de-a doua.
Desigur, recunoaște Mo Zi, Ren-ul confucianist înseamnă iubire, dar o iubire limitată, asta deoarece „ai datoria să-ți iubești în primul rând propriii părinți”. Dar iubirea universală (egalitară), deopotrivă pentru toți, este net superioară celei de tip Ren, prin aceea că evită conflictele ce rezultă dintr-un sentiment mai slab față de alți părinți și față de patrie.
Teza iubirii universale este argumentată de Mo Zi cu ajutorul interesului și al rațiunilor religioase. Astfel că, fiind omul funciarmente egoist, temeiul judecății și acțiunilor sale va fi întotdeauna atât de practic-utilitar, încât până și iubirea față de semeni va fi condiționată/dimensionată în funcție de profitul ce-l poate obține de pe urma ei: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit, cel ce face servicii aproapelui va fi neaparat răsplătit; iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va avea parte”.
Dacă absența iubirii creează neînțelegeri și tensiuni între indivizi, între state ea generează conflicte și războaie. Mo Zi condamnă cu hotărâre orice război de agresiune, arătând că pagubele sunt de fiecare dată mult mai mari ca avantajele obținute de pe urma unei victorii militare.
În fine, ne înștiințează Mo Zi, iubirea universală trebuie completată, iar prin aceasta întărită, cu virtuți precum cumpătarea, economia și renunțarea la lux. Da, căci podoabele și lucrările somptuoase, inevitabil duc la scăderea nivelului de trai al celor mulți, motiv pentru care statul și clasele aristocratice măresc impozitele și corvezile. Dar exagerând în susținerea acestei idei, filosoful ajunge să condamne toate artele frumoase, îndeosebi muzica cea mult apreciată de confucianiști. De asemenea, Mo Zi condamnă excesiva durată a doliului impus de rituri și marea risipă din decursul funeraliilor.
Prin depășirea sferei profitului, iubirea universală dobândește o bază religioasă, loc în care din nou Mo Zi se deosebește de confucianiști. Într-adevăr, pentru că dacă aceștia se arătau rezervați până la discreție în chestiuni de ordin religios, gânditorul nostru credea cu tărie într-o divinitate suprem (Cerul sau Cel de Sus) și în spirite. Deoarece Cerul este conceput de Mo Zi ca o Ființă ce iubește binele și urăște răul, ca împărțitor al dreptății (răsplătește pe buni și pedepsește pe răi) și ca atotiubitor de oameni (aprobă dragostea dintre ei și dezaprobă discordia), iubirea universală propovăduită de el este „conformă cu voința divină”.
Nu numai că Mo Zi credea în demoni și spirite (Confucius se abținea să discute despre soartă, minuni și duhuri), dar întrebuința următoarele argumente pentru a dovedi existența acestora:
a)Înțelepții antici atestă existența lor;
b)De-ar fi numai folosul de pe urma prieteniei cu ele și tot e de dorit ca spiritele să fie venerate și să li se aducă ofrande;
c)Credința în spiritele atotvăzătoare și perfect juste ține oamenii pe calea virtuții, pentru că fără teama de pedepsele supranaturale, aceștia se îndepărtează de ea la prima ocazie.
Cu toată credința în spirite, Mo Zi a combătut fatalismul și predestinarea, considerând că omul este autorul propriului destin, că Cerul și spiritele nu sunt decât niște judecători drepți și că ordinea sau dezordinea din societate depind numai și numai de capacitățile organizatorice ale cârmuitorilor.
Socotind că politica nu poate avea alte scopuri în afară de îmbogățirea poporului și de sporirea lui numerică și mai socotind că regele este reprezentantul Cerului pe pământ, Mo Zi preconizează un regim copiat după cel despre care crede că a funcționat la începuturile civilizației – regele să fie ales dintre cei mai virtuoși cetățeni și apoi să fie ajutat în misiunea lui de către înțelepți!
Predarea dialecticii în școala moistă, o școală foarte bine organizată (ca un fel de sectă cu ținută religioasă și disciplină severă), întotdeauna a ocupat un loc de prim rang. Cerându-le discipolilor să argumenteze corect, Mo Zi a imprimat dialecticii un prim impuls, pe care succesorii săi, preocupați mai mult de teorie, l-au concretizat în definiții, aforisme foarte concise și eseuri logice.
Cu toate că n-au ajuns la o adevărată teorie a cunoașterii, meritul acestor dialecticieni constă în aceea că „au știut să dea o mai mare precizie gândirii” (M. Kaltenmark), că au căutat moduri de raționare corectă și că, prin denunțarea modului defectuos de folosire a numelor, au avut relații cu Școala Numelor. De altminteri, formulele paradoxale ale acestora (îndeosebi ale lui Hui Shi și Gong Sunlong) figurează în cartea Mo zi.

4.Școala Numelor

Cei mai cunoscuți sofiști, care – mai mult sau mai puțin legați de școala lui Mo Zi – au avut preocupări de logică și de arta discursului, au fost, după cum spuneam mai sus, Hui Shi și Gong Sunlong.
Contemporan cu Zhuang Zi, Hui Shi a fost nu numai prietenul, ci și adversarul acestuia de idei. În cartea Zhuang zi, Capitolul 33, sunt incluse câteva dintre paradoxurile sale: multe dintre ele sunt obscure și, ca atare, lipsite de interes, dar unele cu adevărat constituie concluziile extrem de subtile ale cercetării unor probleme de logică.
Ideea centrală a cugetării lui Hui Shi era unitatea universală („Universul este Unul”), de unde trăgea concluzia morală că trebuie iubite printr-o dragoste universal-moistă toate ființele, nu numai oamenii. Pentru a dovedi această unitate, el evidențiază cu ajutorul paradoxurilor relativitatea fenomenelor (diferențele se contopesc în întreg și individualul în universal), conceptualizări care fac ca filosofia sa să semene cu cea a lui Zhuang Zi.
Foarte important pentru uimitorul sincronism cultural și filosofic al vremii, sincronism ilustrat de mai multe ori în această lucrare, este faptul că cele mai izbutite paradoxuri ale gânditorului chinez („Ceea ce n-are grosime nu poate fi stivuit, dar se poate întinde pe o mie de li”; „Fie o prăjină de un picior lungime: dacă în fiecare zi o tai în două, poți continua așa la nesfârșit, timp de generații, fără să-i dai de capăt”; „Zborul unei săgeți aruncată cu putere este făcut din timpi în care aceasta nu este nici în mișcare, nici oprită”), par prelungiri ale sofismelor lui Zenon din Eleea (zborul săgeții, întrecerea dintre Ahile și broasca țestoasă). Spun „prelungiri”, din pricina micului decalaj în timp dintre cei doi: Zenon a trăit în secolul al V-lea î.Cr. (490-430), iar Hui Shi în secolul al IV-lea.
Prin aceste subtile paradoxuri, Hui Shi vroia să demonstreze, ne înștiințează Kaltenmark, „inconsistența ideilor preconcepute despre conceptele de mărime, întindere, timp sau mișcare”.
Gong Sunlong (circa 320-250 î.Cr.) profesează idei complet opuse celor susținute de Hui Shi și de daoiști. Fiind preocupat de „corectarea numelor”, idee potrivit căreia fiecărei realități trebuie să-i corespundă un termen cu sens precis, el nu doar că nu înglobează toate ființele într-o unitate, dar insistă asupra diferențelor dintre ele.
Două chestiuni i-au asigurat neuitarea în filosofia chineză: (a)„Calul alb” nu este „cal” și (b)Deosebirea dintre „tare” și „alb” într-o „piatră albă”.
Dar cu toate că au pus bazele unei logici, operele celor doi, în general puțin cunoscute, nu s-au bucurat de succesul meritat, chinezii – ne spune Kaltenmark – fiind mai interesați „de arta de a califica decât de modul de a raționa”.

5.Școala Legilor (legistă)

Pentru a construi temeinic ideea de Stat, Lege și randament economic, de progresele Școlii Numelor (Ming jia) a știut să profite mult mai realista Fa jia (Școala Legilor). A apărut prima dată în Qi, cel mai puternic dintre toate statele din prima jumătatea a secolului al VII-lea î.Cr., a continuat în cele trei regate în care acesta s-a divizat (403 î.Cr.) și a atins apogeul în regatul Qin: datorită reformelor inspirate de legiști, acest stat a devenit suficient de puternic ca să-și învingă rivalii și să poată înfăptui în anul 221 î.Cr. unitatea Chinei.
Prima lucrare cu caracter legist, atribuită unui ministru al statului Qi din secolul al VII-lea, se intitulează Guan zi, o lucrare compozită, care redă discuțiile purtate de cărturarii invitați la academia din capitala respectivului regat. Dar cei mai faimoși legiști sunt Chang Yang, mort în anul 333 î.Cr. (a fost ministru în Qin, lui datorându-i-se introducerea reformelor care au stat la originea puterii militare regatului), dar mai ale Han Fei (mort în anul 233 î.Cr.).
Fost discipol al lui Xun Zi și aflat în slujba regatului Qin, Han Fei este autorul cărții Han Fei zi, tratatul în care sunt sintetizate doctrinele școlii. Principala idee a școlii este aceea că atât pretinsele virtuți confucianiste cât și riturile (li) trebuie respinse și înlocuite cu supunerea tuturor față de lege (fa). Întrucât de la această supunere nu sunt exceptați nici măcar aristocrații, universalitatea legii devine aproape un principiu metafizic.
Dar legiștii nu caută, aidoma confucianiștilor, să restrângă între anumite limite autoritatea monarhului, ci – dimpotrivă – sunt adepții despotismului (prințul se confundă cu statul, „Statul sunt eu!” va susține Ludovic al XIV-lea peste aproximativ 2000 de ani, și propria sa valoare morală sau intelectuală este irelevantă), astfel că , suprimându-se vechiul sistem al ierarhiilor intermediare, în final rămân doar două forțe: despotul și supușii. Firește, cei din urmă fără niciun drept, în schimb striviți de obligații.
Împrumutând filosofia politică de la Lao Zi (imparțialitatea distribuirii legilor, singura virtute pretinsă principelui, este comparată de legiști cu Dao), adepții legismului consideră că principele cîrmuitor dispune de două mijloace eficiente: sancțiunile negative (xing) și cele pozitive (de), respectiv pedepsele și recompensele. La drept vorbind, legiștii contau mai mult pe pedepse decât pe recompense pentru obținerea maximului de hărnicie în muncă și de osârdie în luptă, cele două însușiri de căpetenie cerute la supușii din acele vremuri.
Han Fei reușește să adapteze wu wei (doctrina nonacțiunii) la guvernare, prin creerea imaginii „principelui luminat”. Acesta, în înaltul poziției sale rămâne în mod aparent inactiv, în timp ce supușii tremură la picioarele sale. Voința despotului fiind „perfect autonomă și secretă” (subl. mea, G.P.), el poate să procedeze astfel încât „supușii să acționeze spontan în sensul dorit”. Iată de ce el lasă funcționarii să acționeze: ca să poată culege roadele și gloria izbânzii lor și să-i poată pedepsi în caz de eșec!
Odată promulgată, legea devine intangibilă și nici măcar principele nu mai poate interveni pentru a-i modifica aplicarea, funcție juridică ce se traduce prin supunerea tuturor în fața legilor, indiferent de viciile cu care aceasta s-a născut, lucru care în constituțiile statelor moderne a căpătat formularea: Nimeni nu este mai presus de lege!
În schimb, principele posedă acea tehnică guvernamentală a „rețetelor”, care, bine folosite, fac din el un „cârmuitor luminat” prin buna lui informare. Vasăzică, reiese din Han Fei zi, principele are datoria să știe tot ce se petrece în regat prin mijloace de felul următor: declarație obligatorie, solidaritate penală și critica mărturiilor.
Punând în joc „procedee logice ale căror antecedente se găsesc la dialecticienii școlii lui Mo Zi”, Kaltenmark crede că cel de-al treilea mijloc (critica mărturiilor) este de departe cel mai interesant dintre mijloace. Cu completarea că, preocupată doar de fapte și complet insensibilă la considerente de ordin moral, dialectica legistă a pus accentul pe interes și teamă, cele două instrumente prin care pot fi conduși oamenii.
În concluzie, întemeind și promovând o artă politică practică și eminamente materială, se poate spune fără teama de-a greși că filosofia legistă este diametral opusă umanismului în general, celui confucianist și moist în special.
Cu toate că pe ansamblul ei influența legistă a fost negativă, până și detractorii acestei doctrine au avut tăria morală să recunoască că metodele legiștilor, între anumite limite, au contribuit în perioada lor de glorie la îmbunătățirea vieții țăranilor. Spiritul legist nu a dispărut cu totul atunci când împrejurările care i-au dat viață și-au încetat existența, ci el se regăsește în întreaga istorie a dreptului chinez, un drept esențialmente penal și, după cum se vede în zilele noastre, tocmai de aceea eficient.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
12 sept. 2016

Lasă un răspuns