«

»

Eugen Evu – Epistole din Vavilonia

La urma-urmei omul este în exil pe planeta și a noastră, iar inteligența intuitivă este ubicuă, sub claruri și neguri, poesia revine din luminile subțiate ale cunoașterii. Ceva se precipită, ceva seismic, ceva neîntâmplător…
Vavila Popovici scrie un hronic al vârstelor… Se revendică de la Kafka, probabil prin aceea că s-a născut în spațiul mitologic prometeic, caucazian… Eros sublimat în lotusul cu o mie și una de petale, rostire dulce-suavă, curaj auto-terapeutic, vibrând spre divinitate, cum scrie… Senzualitatea și filosofia răzbat în micul patimoniu al bibliotecii ca o fructieră. Suprasaturați de telenovismul și fantasmagoria unei adevărate industrii a imitatorilor, cum să nu ne bucurăm de prezența unei astfel de valori, pe nedrept ignorată în propria-i țară?
În acest veac, care precipită un soi de robotizare, amenințați de chiar controlorii definiți de exegeți massonic, fricile numărate șapte, (v. Konrad și Popper), sunt doar una, aceea a existenței, agoniei și delirului realului, poeta româncă sfidează toate paradigmele pseudo-metafizice, mai degrabă meta-ftizice (v. Labiș, Bacovia-Vasiliu.) sau Anatol E. Baconski – „Cadavre în vid”, „Corabia lui Sebastian”. Exilul ei este încercarea și roadele serafice ale revelațiilor. Frumusețea chipului se resoarbe în cea interioară, ni se restituie prin poezie.
Religiozitatea nu este ipocrizie și trogloditism, boale care au proliferat ca ciupercile otrăvite… Dojana către egoism este sinceră, amintind de Eminescu, Gabriela Melinescu (Boala de origine divină), parțial de Ana Blandiana.

Nu râdeţi, o femeie nu plânge-n zadar!
Plânge când este rănită,
când în sufletul ei îşi face cuib disperarea.
Nu-mi amintesc
să-i fi fost milă cuiva când plângeam.
N-a fost nimeni în acele clipe
să mă mângâie,
să mă îmbrăţişeze, să mă consoleze.

O consolează opera. Vietate – logos – logostea dimpreună. Anima-Animus.

Alergam ca un animal hăituit,
căutam câte un cotlon în care să mă ascund,
să nu par fiinţa plăpândă,
sau lipsită de demnitate
și dădeam drumul lacrimilor,
strigându-mi durerea,
pentru că ea – durerea, ele – lacrimile,
erau doar ale mele.
Pe scara lacrimilor femeia urcă spre cer,
izvorul lacrimilor ei nu seacă,
durerea din adâncul sufletului îl hrăneşte.
Poate a pedepsit-o Dumnezeu,
poate a vrut s-o ajute?

Scara lacrimilor este scara lui Jacob, omul urcă spre îngeri. EA, femeia, lacrimile, elegismul, sunt izvoare scăpate din captivitate, sufletul – prunc celest…
Vavila desfide secătuirea, arde în sus, verbul și verba nu sunt cum scrie, kafkiene, ci dăruitoare, hierofanice.

Eugen Evu, 17 septembrie, 2016

Lasă un răspuns