«

»

Carențele de fond ale democrației

Nu-i la îndemîna oricui să treacă dincolo de atrăgătorul ambalaj al democrației zilelor noastre (dreptul de-a fi neomenos și nedrept, libertatea ca indispensabil atribut al neosclaviei, neliniștile egalității aparențiale într-o lume a tot mai accentuatelor inegalități subtanțiale etc.) și să constați enormele-i neajunsuri taman în fieful său occidental.
Primul pas pe drumul deslușirii adevărului în această chestiune constă în adoptarea unei poziții corecte vizavi de politică și făcătorii ei. Doar astfel se poate observa că, în mult mai mare măsură ca altădată (altele sunt actualele mijloace de masificare prin intoxicare doctrinară și sterilizare intelectuală), politica este atotputernica artă a creării iluziei că tot ce zboară se mănâncă, altfel spus că, după vrerea celor ce posedă pâinea și cuțitul acestei lumi, la țanc se poate face din alb negru și viceversa!
Nefiind democrația creația trufașului om modern, ci a grecilor antici (în orașele-state ea era exercitată în mod direct), cauzele neajunsurilor acestei mult lăudate forme de guvernământ din vremea noastră trebuie căutate în votul universal, parlamentarism și năravurile marilor democrați (sic!), adică acolo unde sunt condiții prielnice pentru producerea și dezvoltarea lor.
Iată câteva dintre carențele (lista rămâne deschisă) care, potrivit părerii lui Churchill, fac din democrație (evident, din cea occidentală) o formă de guvernământ grozav de imperfectă:
1)Filosoful francez Henri Bergson spunea despre democrație că este singura formă de cârmuire „compatibilă cu libertatea și demnitatea omului”. „Atâta doar”, a completat el. „că nu posedă un criteriu viabil de selecție a valorilor”. Mă întreb ce-ar fi spus despre originala noastră democrație postdecembristă și despre sfidătorul ei sistem de recrutare a ticăloșiei naționale, respectiv de promovare și căpătuire a lichelelor…
2)În masivul tratat Destinul omenirii, gânditorul român P.P.Negulescu nu doar că identifică majoritatea parlamentară cu noua tiranie din Franța liberală (neputând la vremea respectivă să joace rolul de arbitru în disputele dintre partidele politice, președintele francez, „executor orb și pasiv al majorității”, era un simplu „maestru de ceremonii”), ci evidențiază totodată jalnica rocadă de pe eșichierul politic al Hexagonului, unde locul abuzurilor de sus (din vremea monarhiilor absolute) a fost luat de abuzurile de jos (din perioada parlamentarismului).
Oare ce-ar fi spus ilustrul nostru compatriot despre găștile/majoritățile parlamentarilor penali și trădători din vremea noastră, precum și despre penibila misiune a președintelui României nelibere de a promulga legi făcute de hoți pentru hoți?!…
3)Dacă încă de atunci (din perioada interbelică) se căutau soluții cu tentă selectiv-calitativă pentru diminuarea agresivității votului eminamente cantitativ (de pildă, voturile cetățenilor să aibă o greutate direct proporțională cu pregătirea lor intelectuală), iată ce spunea în anul 1793 faimosul „convențional” Barère de Vieuzac despre realegerea la nesfârșit a „mandatarilor” națiunii: „Realegerea indefinită pune pe oameni în locul instituțiilor. Ea creează lingușitori ai poporului, care devin, repede, stăpânii sau tiranii lui…”
Cu următoarea completare în ceea ce privește alegătorii din România postdecembristă. Într-un sfert de veac, s-au constituit două mari categorii de trăitori pe aceste meleaguri: adevărații cetățeni, adică românii care au un anumit statut social și moral-spiritual (respectă legile, tradițiile și pe semenii lor; se achită cu conștiinciozitate de obligațiile față de stat și comunitate; posedă nivelul de cunoștințe generale pretins unui om modern) și simplii locuitori pe teritoriul României (nu produc nimic, ci doar consumă și pretind ajutoare sociale; știu doar de drepturi, nu și de obligații; sunt complet străini de conștiință, cunoștințe de ordin general, elemente de atitudine civică și conduită).
Se subînțelege că, întrucât dețin discernământul necesar în ceea ce privește rolul scrutinului, drept de vot ar trebui să aibă doar românii din prima categorie. Dimpotrivă, incapabili de vreo decizie privind calitățile moral-intelectuale ale candidaților, ba mai mult, dornici să perpetueze actualul dezastru alimentat cu pomene electorale deghizate și ajutoare sociale fățișe, simplii trăitori pe aceste meleaguri (în realitate masa de manevră a PSD-ului, care asigură statornica popularitate a acestuia de 40%) trebuie excluși de la vot până când ei vor face dovada palpabilă că au dobândit calități de cetățeni autentici!
N.B.Atenție, în majoritatea cazurilor (nu doar la noi, ci și pe alte plaiuri) popularitatea n-are nimic în comun cu onestitatea și capacitatea candidaților!
4)Ipocrizia și oportunismul sunt alte două plăgi devenite virtuți în plan politic. Diplomații și politrucii își justifică fățărnicia cu spusa: „Omului i-a fost dat cuvântul ca să-și ascundă gândul”. Iar prin oportunism, ne spune Negulescu, trebuie să înțelegem atitudinea acelor oameni, „care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”. Sintagma „lipsiți de convingeri” nu trebuie să le dea speranțe de onorabilitate oportuniștilor, asta deoarece convingerile sunt o parte însemnată a caracterului…
În strânsă și inseparabilă legătură cu ipocrizia și oportunismul sunt alte însușiri ale politrucilor puși pe fapte reprobabile: necinstea, neomenia, lingușeala cu superiorii (tot timpul) și cu alegătorii (doar în campaniile electorale), traseismul politic și, îndeosebi, egoismul tuturor acestor ipochimeni, care pun josnicele lor interese mai presus de interesele generale ale poporului.
De unde justa și tranșanta concluzie a lui P.P.Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor!”

Sighetu Marmației, George PETROVAI
20 sept. 2016

Lasă un răspuns