«

»

Constantin Enianu – Money & Lost Control

Constantin EnianuÎn primăvara anului 2008, după căderea pieţei imobiliare, Wall Street a pariat mult pe ipoteci, în special pe cele riscante. De aici, s-a născut apoi o poveste temătoare, imortalizată în documentarul de televiziune „Miezul prăbuşirii economice”(Producători: Michael Kirk, Jim Gilmore şi Mike Wisher)(*). În septembrie 2008, secretarul de la Trezorerie, Henry (Hank) Paulson şi preşedintele de la Rezervele Federale, Ben Bernanke, au mers pe dealul Capitoliului pentru o şedinţă de urgenţă cu legislatori seniori din ambele partide, republican şi democrat.. În ultimele şapte luni, au ajutat o bancă, iar alta a fost lăsată să falimenteze, au naţionalizat trei dintre cele mai mari companii ale ţării şi au urmărit cu groază cum creditele au îngheţat. Nu se cunoştea despre ce se va discuta pe fond la şedinţa , care se arăta a fi foarte importantă. În şedinţă s-a anunţat că erau necesare 700 de miliarde de dolari pentru repornirea pieţei creditelor. Hank Paulson spunea, pe un ton calculat, fără hiperbole şi fără epitete exagerate: „Dacă nu faceţi nimic, sistemul financiar al ţării şi al lumii va fi distrus în câteva zile”(*). Ben Bernanke, la rândul său, a menţionat: „Dacă nu facem asta mâine, luni, nu o să avem o economie”(*).
Pe Wall Street zvonurile, chiar şi cele nefondate, au devenit o boală care poate distruge o companie în câteva zile. Postul de televiziune CNBC era omniprezent la birourile comerţului, pe Wall Street, unde lumea era foarte atentă la ce se întâmpla. Banca „Bear Stearns”, era, în principiu, singura îndatorată, trăgând după ea şi restul pieţelor financiare. Cota la bursă a Bear se afla în cădere liberă. Deponenţii neliniştiţi, voiau să-şi scoată banii. La Bear erau rezerve de aproximativ 18 miliarde de dolari, bani lichizi. În interiorul Bear, ştiau că au nevoie să reasigure piaţa. Fostul preşedinte al băncii, Alan (Ace) Greenberg: „Cineva a venit la mine şi mi-a spus: ŤTrebuie să faceţi o declaraţie. Avem problemeť. L-am întrebat pe managerul financiar dacă avem probleme. El mi-a spus că totul e în regulă.”(*). Ace a sunat la CNBC, anunţând că totul este în regulă. Apoi, CNBC a interpretat: „Ace Greenberg numeşte zvonurile unei căderi iminente ridicole, ceea ce e ca şi cum ai striga ŤNu îmi bat soţia, sincerť. Cotele la bursă au crescut, cu excepţia Bear Sterns.
Zvonurile din jurul lui Bear au fost despre investiţiile masive în ipoteci riscante, numite „bunuri toxice”. Drumul către bunăstare pentru Bear a fost lesne. Au cumpărat sute de mii de ipoteci, pe care le-au transformat apoi în garanţii şi le-au vândut investitorilor. Cu cât piaţa imobiliară a crescut, cu atât au cumpărat mai mult Bear şi alţi investitori. Preţurile crescătoare ale caselor au creat mentalitatea celor din industria imobiliară, de la cumpărătorul casei până la agentul de bursă, creditorul ipotecar, banca, Wall Street, că preţurile caselor pot numai să crească. În 2005-2006 s-au făcut tone de bani în această afacere. Însă în 2007, distracţia s-a terminat. Oamenii au văzut cum se reziliau multe contracte, după formula dezastrului, redat în jocul obişnuit de „cartof fierbinte”; în final, având toţi în mână un cartof fierbinte…
Bear Stearns era una din băncile investitoare de pe Wall Street, dar fiindcă era mică apărea şi ca vulnerabilă. Aşa că, imediat după începerea crizei, trebuia făcut ceva pentru restaurarea încrederii. Declinul unei firme de pe Wall Street din cauza unui zvon, nu putea pune preşedintele decât să afirme că nu este cazul de îngrijorare. Asta s-a întâmplat la Bear, Alan Schwartz, preşedintele băncii, a decis să acorde un interviu la CNBC. Prima întrebare a moderatorului din emisiune a fost una dificilă. L-a întrebat dacă un partener important de la Bear îl părăseşte. Schwartz nu era în cunoştinţă de cauză de aceasta, dar întrebarea parcă i-a înfipt un cuţit în inimă. Subliminal, publicul înţelegea că Bear Stern nu este de încredere în faţa celor care fac afaceri cu ei. A fost o lovitură majoră pentru Bear, însă Schwartz a anunţat public că situaţia se va restabili, în timp.
Bear a împrumutat mult pentru a învesti în bunuri toxice şi alte garanţii riscante. Pentru a supravieţui, era necesar să găsească mai mulţi creditori care să le împrumute bani., fiindcă acţiunile lor erau în cădere, iar rezervele se şubrezeau. „Profeţiile” începeau să se îndeplinească. Mulţi oameni au ajuns la concluzia că trebuie să-şi retragă bunurile de acolo. Cota la bursă a Bear continua să cadă, iar rezervele erau aproape epuizate. Ultima speranţă era Banca Federală de Rezerve din New York, la conducerea căreia se afla Tim Geithner. Acesta era considerat protejatul lui Larry Summers de la Trezorerie. Geithner intermedia între Washington şi New Street, fiindcă locuia în Manhattan, dar lucra pentru Sistemul Federal de Rezerve. Aşa că Bear a ajuns pe mâinile lui Geithner. Oamenii lui s-au dus la sediul băncii controlând toate conturile. Toate acestea s-au petrecut într-o noapte. „Până la 1:00-2:00 dimineaţa, toţi aveau câte o echipă la Bear, care a ajuns la concluzia că banca e îngropată în bunuri toxice. S-au găsit miliarde în ipoteci riscante, ascunse şi, mai rău, schimburi între credite, o formă de asigurări. Bear a promis că, dacă garanţiile asigurate vor suferi, vor plăti. Investigatorii lui Geithner i-au spus că Bear a făcut schimb între credite în valoare de sute de miliarde de dolari în tot Wall Street-ul şi în jurul lumii.”( Michael Kirk)(*) În timpul acelei nopţi lucrurile s-au schimbat când oamenii de la Sistemul federal de rezerve au descoperit poziţia în care era Bear şi ce se întâmpla dacă dădea faliment, pentru că banca avea atât de multe datorii, încât dacă nu le plătea, ar fi cauzat alte falimente în cascadă.
Fiecare parte din Wall Street are legătură cu altă parte a Wall Street. Prăbuşirea uneia, aduce după sine prăbuşirea alteia, într-un mod cu totul neprevăzut. Lucrurile raportate lui Geithner erau mai complicate decât în aparenţa lor. „Geithner a văzut cea mai mare teamă a celor de la băncile centrale, riscul sistematic. Bear a fost interconectată cu mai multe alte bănci de pe Wall Street. La patru dimineaţa, Geithner şi-a sunat şeful de la rezervele federale, Ben Bernanke. În această noapte, cea mai sumbră temere a unui expert în Marea Criză Economică s-a adeverit”( Michael Kirk)(*). Bernanke era lucid că lucrurile trebuie controlate amănunţit. Mai mult ca oricine, el a înţeles ce se va întâmpla, dacă situaţia scapă de sub control. „Dar lui Federal Rezerve i s-a interzis să împrumute bani direct lui Bear, o bancă de investiţii nesigură. Bernanke a fost gata să încalce regulile şi asta a făcut. Dar planul fără precedent al lui Bernanke a avut repercusiuni aproape imediat.” (Michael Kirk)(*). Bear Stearns a primit ajutor financiar, iar ţinta acestei favorizări a fost neprevăzută: condamnarea la moartr a Bear. La deschiderea băncii, ora 9:30, cota la bursă a scăzut cu aproape 50%.
În Washington, la Trezorerie, secretarul Hank Paulson a început să-şi facă griji pentru riscul sistematic. El şi-a imaginat o scădere de 1 000 sau 2 000 de puncte a indicelui Dow, în acea luni, posibilul faliment în timp scurt al multor bănci de investiţii: Lehman Brothers, Morgan Stanley etc., considerând că nesiguranţa e prea mare. „Paulson credea că ştie pieţele bine. Cu doar doi ani înainte, a condus cel mai mare rival al lui Bear. Împrumutul pentru a salva Bear nu era stilul şi ideea lui Henry Paulson. A fost ideea celor de la Fed (Banca Federală de Rezerve – n.n.). De acum înainte, Paulson se va implica. El şi Ben Bernanke vor face faţă crizei împreună. Sâmbătă dimineaţa, sute de avocaţi şi contabili de la rivalii lui Bear au venit să examineze registrele. În final, nimeni nu a vrut să preia datoria celor de la Bear Stearns.”( Michael Kirk)(*). Dar duminică dimineaţă, Bernanke a atacat, creând o fuziune forţată între Bear şi banca JPMorgan. Paulson a acceptat termenii şi Bernanke a garantat acordul cu 30 de miliarde de dolari ca să acopere bunurile toxice de la Bear. „În mod sigur, cele 30 de miliarde de dolari pentru acele garanţii i-au ajutat pe cei de la JPMorgan să meargă mai departe. Fără asta, nu ar fi fost un acord.” (Ace Greenberg)(*). Dar Paulson avea îndoieli. Pentru aceasta, a transmis imediat un mesaj către Wall Street: „Aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată.” A invocat un concept al catehismului pieţei libere: hazardul moral, care pune întrebarea: dacă scoţi pe cineva dintr-o problemă pe care a cauzat-o el însuşi, care va fi mişcarea următoare pentru a nu recidiva ? „Ca un veteran încercat pe Wall Street, Paulson a făcut, personal, sute de milioane de dolari crezând că modul de conducere cel mai bun este acela de a nu conduce. (Michael Kirk)(*) Paulson, ca republican, era un comerciant necruţător al pieţei libere, de aceea a şi fost ales de administraţia George W. Bush. „În după-amiaza aceleiaşi duminici, în timp ce ultimele detalii ale acordului erau discutate, Paulson a decis să-şi facă auzită părerea despre hazardul moral. L-a sunat pe preşedintele JPMorgan. 30% din acţiunile de la Bear erau deţinute de proprii angajaţi. La sfârşitul zilei, se vindeau pentru 30 de dolar pe acţiune. JPMorgan oferea 4 dolari. (Michael Kirk)(*). Apoi s-a ajuns la doar 2 dolari pe acţiune. După 7 zile, Bear Sterns nu mai exista.
Bear Stearns nu a fost singura bancă ce a pariat pe imobiliare. Până când a căzut piaţa, ţara a fost încurajată să facă acelaşi lucru. Oamenii primeau ipoteci pe care nu puteau să şi le permită. La un coctail sau un grătar se puteau auzi laude cât de bogaţi sunt, fiindcă valoarea casei lor a crescut. Nu-i păsa nimănui dacă îşi putea permite plăţile, întrucât actul cumpărării casei era un act de bunăstare. Atitudinea guvernului faţă de Wall Street a fost unul optimist: băieţii deştepţi se descurcă în orice condiţii… „Paulson şi Bernanke au continuat să insiste că totul mergea bine în faţa dovezilor evidente că piaţa imobiliară a devenit toxică.” (Michael Kirk)(*). „Când îşi va reveni economia ? Nu sunt un economist, dar cred că suntem în creştere. Îmi aduc aminte că la o conferinţă de presă, oamenii strigau Ťrecesiuneť, ca şi cum aţi fi fost economişti. Sunt optimist. Cred că sunt multe lucruri pozitive pentru economia noastră.” (G. W. Bush)(*)
În vara lui 2008, ipotecile toxice au început să erodeze fiecare firmă majoră de pe Wall Street. Pierderile în imobiliare şi pentru ipotecile riscante se vedeau cu ochiul liber. Erau pierderi de triliarde de dolari în sistemul financiar care s-au resimţit. Investitorii panicaţi renunţau la acţiunile giganţilor în ipoteci. Noua criză nu va fi pe Wall Street. Fannie Mae şi Freddie Mac, cei mai mari creditori ipotecari din lume, au mari probleme. În două săptămâni au pierdut 60% din valoarea bursei. „Creat de guvern pentru a promova case ieftine, falimentul acelor firme publice, conduse în sistem privat, a fost de neimaginat. Deţineau 5 triliarde de dolari în ipoteci. Posibilul lor faliment ar reprezenta definiţia riscului sistematic.” (Michael Kirk)(*). Bernanke şi Paulson erau îngrijoraţi că putea fi o catastrofă majoră falimentul, aşa că trebuiau să facă ceva. Hank Paulson a făcut un compromis şi a naţionalizat Fannie Mae şi Freddie Mac. Într-o dimineaţă Paulson a declarat public decizia sa de a lua măsuri. Guvernul a concediat managementul şi a au preluat operaţii de zi cu zi. Bernanke şi Paulson nu doreau să naţionalizeze Fannie şi Freddie, dar împrejurările i-au silit s-o facă, după ce au fost examinate toate alternativele disponibile. Federal Rezerve şi Trezoreria au demarat rezolvarea problemei. S-a transmis astfel o undă de şoc a încrederii în toată economia, fiindcă, deodată, oamenii spuneau că dacă două dintre cele mai mari companii ale lumii pot da faliment, însemna că oricine putea falimenta din vina activelor toxice. „O zi mai târziu, luni, 8 septembrie, epidemia ipotecilor toxice a fost scăpată din nou de sub control. De data aceasta, a fost banca de investiţii Lehman Brothers. Şeful, Dick Fuld, era imaginea Wall Street-ului. Fuld a dus Lehman adânc în piaţa imobiliară de risc mare. Angajaţii de jos au fost primii care au observat. ” (Michael Kirk)(*). Lucrătorii din bancă au continuat să forţeze norocul în clauze acceptabile de împrumut. Erau împrumuturi cu rate fixe pe 30 de ani şi pe 40 de ani, împrumuturi în care oamenii plăteau doar dobânda, nu şi rata timp de 10 ani, cât şi alte facilităţi. „Acum, cu Fannie şi Freddie, acele investiţii toxice care le-au adus miliarde celor de la Lehman, îi trăgeau în jos.”(Michael Kirk)(*). „Când se împrăştie zvonuri sau incertitudini despre sanctitatea unei instituţii financiare, acele lichidităţi pot să dispară foarte repede.”(A. Greenberg)(*). Preţurile acţiunilor scădeau zilnic. CNBC transmitea doar veşti proaste. Acţiunile Lehman Brother scădeau odată cu încrederea şi abilitatea de a supravieţui. La Trezorerie, secretarul Paulson observa obosit dezastrul, care era cea mai mare criză de la Marea Criză Economică a secolului XX. Poulson era şi sub o presiune politică imensă, fiind un secretar conservator al Trezoreriei într-o administraţie tradiţionalistă. Membrii republicani ai Comitetului de Servicii Financiare voiau să-i atace pe Paulson şi Bernanke pentru ce le-au făcut celor de la Bear Sterns. Republicanii afirmau că firmele trebuie să moară pentru ca piaţa să se disciplineze. „Când a condus Goldman Sachs, Hank Paulson a fost în competiţie dură cu Dick Fuld. Acum, într-o serie de conversaţii telefonice, Paulson a insistat ca Fuld să găsească un cumpărător pentru Lehman Brothers. Dar, se pare că Fuld nu s-a gândit niciodată că guvernul ar lăsa Lehman să cadă.” (Michael Kirk)(*). Deciziile lui Paulson erau in extremis bazate pe hazardul moral. Fuld trebuia să-şi vândă compania pentru a nu plăti pentru lăcomia de la Lehman. Când a fost intervievat secretarul Trezorerie, s-a putut observa vehemenţa reacţiilor sale faţă de Dick Fuld. „I-am spus lui Dick Fuld să vândă compania sau să caute un cumpărător pentru că are o problemă şi nu a vrut să o facă.”(H. Paulson)(*) Dar, totul urma a se juca pe o miză mare, noaptea, când metropola e mai liniştită.
Vineri noapte, după ce pieţele au fost închise, Paulson şi Bernanke au chemat şefii celor mai mari firme de pe Wall Street la Banca Federală de Rezerve în New York. Voiau să fie siguri că mesajul de la guvernul federal era clar – nu vor fi ajutaţi. Bernake le-a spus că e momentul unei acţiuni solidare, înaintea weekend-ului. „Cineva trebuie să cumpere Lehman. Trebuie să vă gândiţi cum salvaţi Lehman. Dacă nu, vor da faliment.”(Tim Geithner)(*) Se subînţelegea de la Geithner că Washington-ul nu vrea să ajute. „În acest weekend, o viziune familiară. Lehman îşi deschideau registrele către rivali. Acum Dick Fuld avea nevoie disperată de un contract.” (Michael Kirk)(*). Însă, de această dată, din nefericire pentru Lehman şi pentru Fuld, guvernul a zis nu. Hazardul moral a învins riscul sistematic, prin neimplicarea guvernului. Alternative nu existau. Aşa că, falimentul era un lucru sigur. Banca de Rezerve şi Trezoreria au crezut că Lehman puteau să cadă fără a genera un dezastru. Paulson a declarat presei că americanii pot rămâne încrezători în siguranţa şi rezistenţa sistemului financiar al lor. După aceea, a declarat că pieţele se prăbuşesc. Riscul sistemic a devenit o realitate. Nicio bancă nu mai împrumuta pe altă bancă pentru că se temea de pierderea banilor, cu toate că sistemul de împrumut interbancar este inima sistemului bancar mondial. Nu se mai vorbea doar de ipoteci, ci de împrumuturi pentru maşini, pentru firme mici, împrumuturi comerciale luate de bănci mari. Băncile comerciale erau infectate. „Investitorii au fost zguduiţi de falimentul Lehman. Prăbuşirea economică era în acţiune. Comerţul cu America se lovea de un zid. Cu pieţele creditare îngheţate, în curând, o altă mare firmă era în zona de risc. Cea mai mare companie de asigurări din lume, AIG, a investit zeci de miliarde din profit în investiţii riscante legate de piaţa imobiliară.”( Michael Kirk)(*).
AIG a vândut credite schimbate în valoare de miliarde de dolari, poliţe de asigurări bazate pe pariul că firme ca Lehman Brothers nu vor falimenta niciodată. Însă a falimentat. AIG avea nevoie disperată de bani, dar pieţele creditare erau îngheţate. Nimeni nu împrumuta bani. Cine era speranţa pentru cea mai mare companie de asigurări din SUA ? Paulson şi Bernanke.
AIG a vândut trilioane de dolari în credite schimbate. A făcut afaceri cu fiecare bancă şi instituţie mare de pe mapamond. Hazardul moral trebuia eliminat pentru salvarea AIG. Au fost convocaţi membrii cheie ai Congresului, deşi nu aveau prea multe detalii. Rezultatul: Bernanke a împrumutat AIG cu 85 miliarde de dolari. Guvernul SUA controla astfel cea mai mare companie de asigurări din lume, deţinând 80% din acţiunile AIG. „Cum sistemul se prăbuşea şi o firmă după alta era nesigură, un sentiment puternic a cuprins Wall Street-ul. Poate guvernul sau Paulson şi Bernanke au pierdut controlul asupra situaţiei. Bernanke nu mai avea muniţie. El a decis să încerce ceva nou. Pentru asta, trebuia să discute cu Paulson. Bernanke i-a spus secretarului republican de la trezorerie că trebuie să iniţieze o operaţiune amplă de salvare a sistemului financiar naţional” (Michael Kirk)(*). „Nu este o lumină la capătul tunelului. Lucrurile pot doar să se înrăutăţească. Trebuie să acţionăm mai direct, să implicăm guvernul direct în sistemul bancar. Trebuie să mergi la Congres. Nu putem rezolva cazuri separate. ”(*), i-a spus Bernanke lui Paulson la telefon. O telefonare deosebită, întrucât acest profesor manierat de la Princeton vorbea pe un ton mult mai grav, decât în mod obişnuit, spunându-i lui Paulson că trebuie să facă ceva. Aşa că, Paulson şi Bernanke s-au dus pe dealul Capitoliului pentru o întâlnire cu liderii Congresului. Paulson a pus în aplicare un plan de urgenţă, elaborat de personalul din subordinea sa, care implica o cerere de 700 de miliarde de dolari de la cetăţeni pentru a cumpăra garanţiile ipotecare toxice. Trebuia acţionat rapid, dar era dificil, deoarece cultura Wall Street e diferită de cea de la Washington. Reacţia de pe dealul Capitoliului a fost toxică. Republicanii conservatori din camera reprezentanţilor erau revoltaţi. Pe 29 septembrie, Casa Reprezentanţilor a dezbătut moţiunea asupra pachetului de ajutor financiar. Republicanii, care iniţial au fost pro şi-au retras sprijinul. Moţiunea nu a trecut. Totul se ducea de râpă. Indicele Dow a avut cea mai mare cădere înregistrată din istoria sa. „Cu pieţele în prăbuşire, Congresul a simţit imediat presiunea de a reanaliza planul lui Paulson de a cumpăra bunuri toxice. În acelaşi timp, în spatele uşilor închise, se încerca altă idee. Implica şi mai multă intervenţie a guvernului, infuzia de capital. Oamenii din interior voiau să injecteze miliarde de dolari ca să ajute băncile pentru a restaura încrederea şi să deblocheze creditele, dar Paulson nu era de acord cu această idee.” (Michael Kirk)(*). O naţionalizare parţială a sistemului financiar era contrară lui Paulson. Dar infuziile de capital s-au făcut totuşi. O moţiune revizuită a trecut în cele din urmă de Cameră. Dar chiar înainte de a începe planul bunurilor toxice, riscul sistematic a trecut şi graniţele SUA.
În octombrie, Paulson a decis că nu mai are nicio altă soluţie. Va trebui să aplice clauza din lege pentru infuziile de capital, implicând direct bugetul guvernului în sistemele bancare. Lucru inimaginabil pentru Paulson, care i-a chemat de urgenţă în biroul său de la Trezorerie pe preşedinţii celor mai mari nouă bănci. Au ţinut secret subiectul despre care voiau să discute. El a anunţat că sistemul bancar are mari probleme. „Paulson a sperat că un act curajos ar spori încrederea naţiunii în bănci şi acestea ar acorda împrumuturi din nou, o infuzie directă de bani. Paulson şi Bernanke ofereau zeci de miliarde fiecărei bănci. Guvernul devenea acţionar majoritar. Paulson a dat fiecăruia câte o foaie cu condiţiile. Paulson a cheltuit 125 de miliarde de dolari în acea zi. Hazardul moral aparţinea trecutului.” (Michael Kirk)(*).

(Redirecţionare din:
http://www.poezie.ro/index.php/article/13949647/Money_&_Lost_Control)

Constantin Enianu

Lasă un răspuns