«

»

Irina Lucia Mihalca – versuri

Invazia

De ceva timp, în oraşul meu, se întâmplă ceva.
În jurul clădirilor s-au înălţat schele înalte,
tot mai înalte.

Irina LuciaMihalca

Totul e analizat, măsurat, împrejmuit, verificat.
S-au tăiat copacii, s-au călcat florile,
s-au adus echipamentele,
s-au scos gardurile,
s-au instalat
în faţa ferestrelor
şi-a tuturor pereţilor.
Au început să bată, să fixeze,
să înlocuiască,
să izoleze.

Sub privirile lor, oamenii respiră,
sub privirile lor, oamenii trăiesc,
dorm, se spală, mănâncă,
iubesc…
Un spectacol
la care,
de ceva timp, asistă.

Sunt, oamenii, reabilitaţi?

O poveste e viaţa

Spre-a se cunoaşte, omul are nevoie de provocări,
avem acelaşi fond, reacţiile ne sunt diferite
– apogeul simţirilor -,
fiecare primăvară e irecuperabilă, uşor rămâi
de treci peste urmele rămase.
Poate, asta ne-atrage, privind sufletul,
dincolo de imagine – dorinţe, bariere,
cicatrici, vise – un spectacol!

Cel de ieri e diferit faţă de cel de azi.
Plusul de mâine e-un minus continuu!
Din prima clipă,
asemeni vieţii de-o zi a fluturelui
ce nu ajunge să cunoască noaptea acelei zile.
Posibil să rămâi în secunda clipei – perfecta secundă –
Să respirăm clipa acum, inspiră adânc!
Timpul, asemeni valului, va şterge castelele de nisip.

Dincolo de perfecţiune nu mai e nimic!
La marginea lumii e totul sau nimic.
Când nu mai găsim perfecţiunea,
cui aparţine diferenţa privirii?
Culorii, retina n-o distinge! Nu privim,
ci căutăm privind, abandonăm şi, iar, căutam!
Ne căutăm şi ne privim în tot atâtea imagini.

Astăzi nu-i târziu, mâine-i deja departe,
ieri e adevărata pierdere! Nu toate sunt la vedere.
Din contopirea întunericului cu noaptea a apărut Lumina!
Prin câmpul verde ne-am plimbat,
am fost adierea vântului, stea de pe cer!
Voi numara macii noi răsăriţi sub clar de lună.

O poveste e viaţa! Fiecare om are
şi-un colţ negru de unde se alimentează râul.
Puţini separă secundele de minute,
să le oprească nici atât – un moment pe care
nici divinitatea nu-l poate ascunde!
Nu toţi reuşesc să găsească uşa tainică.
Ca s-o găseşti trebuie s-o cauţi,
ca să cauţi trebuie să ştii s-o faci.
Acolo e taina, puţini îi cunosc cifrul!

O rugăciune către cer rostesc

De mică, la căpătâiul mamei ce se stingea,
ai promis că vei continua să mergi,
să crezi în viaţă, să treci
cu zâmbet peste toate
şi să învingi orice dureri
şi-oricâte greutăţi.
O luptătoare!

La naştere, măicuţă dragă,
în plânsul tău,
o taină ţi-am fost.
M-ai strâns la piept,
m-ai legănat
şi m-ai învăluit
în cercul de iubire.
O stea-lumină!

Ecou al inimii, în toate-ai fost
şi cântec, şi aripă în zbor,
şi reazem,
şi tărie, şi căldură.
Cu mâinile muncite,
cu glas blajin,
în tine am găsit
surâs şi mângâiere,
refugiu şi putere,
rază de soare.
Neobosită ai fost!

Lacrimi îmi curg pe-obraz, acum,
un an de când,
în nefiinţă, ai trecut,
un an de când tăcerea
ne desparte, măicuţă dragă.
O veşnicie mi se pare!

Nemuritoare, în inimă te port,
în inimă te voi găsi mereu.
Un înger de lumină!

Cu mâinile împreunate,
o rugăciune, către cer rostesc.
Pacea luminii, cu tine,
în veci să fie!

Lasă un răspuns