«

»

Ovidiu Constantin Cornilă – versuri

Spus

nebun prin aer umblu,
rătăcesc…
asemenea unui zumzet prins
într-un sărut;
și din copacul apusului,
prin vis alerg,
prin noapte trec, pășindu-mi zborul,
zburându-mi pașii
unde și iar și când,
cu tine-n carne,
cu mine căutându-te,
să-mi strecori soarele în gând,
pe pleoape și în palmă, toate, tot,
în răsărit
în nume de tine,
în șoaptă de vânt trimisă
de oriunde,
mirare,
o singură dată,
tu…

ascuns

da, ascuns între mine și ce văd,
între ,,doresc” și ,,cred”;
eternul zbor de ne-cuvinte…

și prin aripi, mii de săgeți de nepăsare,
ca doi arhangheli rătăciți
în nevăzut de corp,
îmi intră împăcat
din umbra pasului tău mut
lipit de cer,
pământul însuși…

da, tu,
număr prim și număr ultim,
tu, ce nu te mai termini,
dar nici nu-ncepi,
tu, pe tine,
a fi-ul
dintre zid și brațe,
mă chemi și mă alungi
mă cauți și mă pierzi,
cât poți,
de când te știi,
de când m-aș vrea și eu știut…

și, în tăceri de foc,
în miezul propriei simțiri,
te văd dansându-ți clipele din gând
în timpul meu,
pe rând,
plutind cumva în jocul tău imaginar
și desenând
cu palmele în cerc
un vag contur de răsărit
a ceea ce-ai fi spus cândva:
un ne-cuvânt șoptit…

silabe de secundă

hălăduind prin somnul orb,
te voi găsi
și-n verbul gri și prăfuit
unește-mi împăcarea..

am dinți de lapte încă
în inima cu care mușc
terasele din visul tău;

visând hazard ți-aș urmări în el
bazalturile fumegânde
și brațele de gând
în larg le-aș rechema,
ca să-mi aducă înapoi
mirosul de fierbinte-al tău…

am somnul orb de cerșetor
certat sunt cu uitarea,
am morbul stâncii stânca;
pe tine te cutreier împăcat
pe tine, încă…

poveste

tăcerea cade-ntre noi
ca lacrima caldă
a primului păcat.

și, în căderea ei încă vie,
fiecare colț de sărut
plânge-n trupul lui copil
povestea ce doare-a iubire…

Ovidiu Constantin Cornilă – preşedintele Uniunii scriitorilor de limba română din Spania

Lasă un răspuns