«

»

Bolile incurabile ale omenirii

Numai ce spui „boli incurabile” și îndată te gândești la cancer sau diabet, două dintre devastatoarele maladii specifice epocii noastre. Poate că unii nu vor fi de acord cu sintagma „boli specifice unei epoci”. Le dau dreptate. Da, bolile și suferințele (nelipsite din viața omului ca forme perceptibile ale timpului rău și bolnav în care-i este dat să-și ducă existența), nu așteaptă o anumită perioadă pentru a se declanșa. Mereu prezente în istoria scrisă și nescrisă a omenirii, altfel spus mereu în așteptare și la pândă, ele participă în mod activ la specificul unei epoci prin frecvența și intensitatea cu care se manifestă.
Așa se face că îndeosebi lepra și-a făcut mendrele printre antici (Noul Testament este cel mai fidel document în acest sens), că ciuma neagră și holera au făcut ravagii în Evul Mediu, că echipajele corăbiilor erau decimate de scorbut și că începutul perioadei moderne a fost la cheremul tuberculozei.
Asta nu înseamnă nicidecum că lepra a fost în întregime stârpită, că malaria nu-și ia chiar în zilele noastre consistentul tribut anual în vieți omenești și că ciuma, holera sau tuberculoza au fost puse cu botul pe labe pentru totdeauna.
Nu, ele n-au fost desființate, ci doar învinse prin noile metode de îngrijire și tratare a suferinzilor (îndeosebi cu ajutorul antibioticelor), astfel că temutele pandemii și epidemii de odinioară, cauzele atâtor milioane de vieți omenești secerate la iuțeală și la grămadă, au fost reduse la cazuri cu totul și cu totul izolate.
Dar cum răul cel mare nu-și trage seva din lucruri, ci din idei (natura și ordinea lui este în primul rând psiho-mentală și abia pe urmă materială), iată de ce consider că rădăcinile adevăratelor boli incurabile trebuie căutate în lăuntricitatea omului (minte, suflet, conștiință) și că vindecarea este cu neputință împotriva voinței sau fără participarea celui în cauză.
O concludentă dovadă în acest sens ne este oferită de P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii. Aflat în plină ascensiune și bucurându-se de-o enormă notorietate după publicarea lucrării Declinul Occidentului, pe data de 26 februarie 1924, Oswald Spengler făcea apologia urii în discursul ținut studenților de la Universitatea din Würzburg: „Am devenit capabili să urâm. Cel ce nu știe să urască nu este bărbat, iar istoria este făcută doar de bărbați…”
În aceste condiții, când orgoliul național, metodic exaltat de cetățeni cu o înaltă ținută intelectuală (nemții, bunăoară, încă n-au renunțat la aberația cu arianismul și misiunea lor istorică de civilizare a celorlalți), este asociat cu sentimente de dispreț față de alte popoare considerate inferioare, când – ne spune Negulescu – oameni de stat din perioada interbelică (posibil și din vreamea noastră) afirmau că „e rușinos să moară cineva în patul său”, respectiv că „Forța este mai seducătoare ca Dreptul”, și când căutarea adevărului nu este nici astăzi complet liberă și dezinteresată, pe cine să mai mire faptul că pacea rămâne în continuare un ideal imposibil de atins (de la încheierea celui de-al doilea război mondial n-a existat nici măcar o zi de pace deplină pe întreaga planetă!) și că tensiunile mocnite dintre state, inclusiv între cele din Europa neunită, sunt din ce în ce mai greu de ținut în frâu printr-o politică internațională profund amăgitoare în conținut și foarte neconvingătoare până și în formă (vezi războiul din Siria, migrația dirijată a musulmanilor etc.)?!…
Indiscutabil că ambiția și egoismul (la nivel individual și național) sunt principalele cauze care generează neliniștile cetățenești și încordările în relațiile dintre state. Da, căci de la ambiția particulară de-a avea tot mai mult în plan material și de-a fi cât mai faimos, lesne se ajunge la ambiția unora dintre popoare de a se crede mai cu moț ca celelalte, mai ales în raport cu vecinii indezirabili, și de a trage spuza istoriei pe turta lor. Tot așa, de la egoismul cetățenesc-individual, considerat motorul progresului social, în chip firesc se trece la faza legitimă a egoismului național (aceea de afirmare pe plan mondial), iar apoi la hiperegoism, care – extrem fiind și, ca atare, irațional – nu poate să genereze decât dușmănii, tensiuni și conflicte interstatale.
Și iată învățătura pe care, cu ajutorul lui P.P.Negulescu, avem datoria s-o desprindem din această foarte îngrijorătoare stare de lucruri: Întrucât civilizația cea mai înaintată nu-i face pe oameni mai puțin cruzi, asta deoarece în plan moral ei au rămas mult în urma dezvoltării lor intelectuale, trebuie făcut totul pentru restabilirea acestui echilibru esențial!

Sighetu Marmației, George PETROVAI
23 sept. 2016

Lasă un răspuns