«

»

Ce facem cu Eminescu? Reflecţii de traducător

EminescuCe facem cu Eminescu? [1] Reflecţii de traducător (I)

Ceva ce seamănă cu negativismul adolescenţilor

Am urmărit cu mâhnire în ultimul deceniu dezbaterile din ţară legate de Eminescu.

’Libertatea de expresie’ post-revoluţionară a acoperit un spectru foarte larg: alături de idolatrizări ce nu acceptă critica unui subiect tabu, s’au adus cu seriozitate detractări puerile (Eminescu a fost impus de comunişti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’naţional’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reacţionar, etc).

Dialogul nu s’a materializat de fapt în ceva coerent, temele de dezbatere au venit şi au trecut, la ’aniversară’ s’au adus omagii şablonarde care au dat apa la moară celor care îl considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc încă în aer, poate chiar în inconştientul colectiv al românilor, ca aburii nevăzuţi ai unei calomnii care persistă şi după ce acuzaţiile se dovedesc false.

Văzute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au părut precum negativismul adolescenţilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizată a autorităţii. Disputele au degenerat frecvent în răfuieli personale şi provincialisme irelevante, în faţa unor spectatori fascinaţi de dărâmarea oricărei statui de pe soclu.

Într’un astfel de context, nu e de mirare că Institutul Cultural Român, ca interfaţă culturală cu străinătatea, şi-a pus problema eficacităţii promovării lui Eminescu. Am urmărit însă cu uimire la ICR NY un raţionament care s’a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din ţară. Eminescu a ajuns să fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie şi lipsit de discernământ al românilor din Diaspora (chiar toţi?). Dispreţul faţă de cei ce frecventau Centrele Culturale ca să-şi ogoiască dorul de casă (prezentaţi pe nedrept, în bloc, drept ’ca să mănânce mici şi să bea bere’) a generat ideea că Centrele (acum Institute) nu sunt menite să fie Cămine Culturale pentru români, ci instituţii/interfaţă pentru interacţiuni mai rafinate cu reprezentanţii locali ai artelor, muzicii şi literaturii. Desigur, nu mă îndoiesc, pentru crearea unei imagini de Românie modernă, în pas cu lumea… modernă (?) şi… rafinată (?).

Eminescu între timp a rămas cu un fel de stampila, ca şi când valoarea literară sau importanţa sa culturală pentru români nu ar trece de nivelul ’Pe lângă plopii fără soţ’ şi a romanţelor îngânate de români pribegiţi, inculţi şi neciopliţi, pe scurt o icoană culturală locală irelevantă pentru străini.

Argumentul irelevanţei este greu de acceptat altfel decât prin contaminare emoţională. ICR-ul are menirea constitutivă să reprezinte cultura română, în ansamblul ei, cu ceea ce a avut şi are mai valoros şi identificabil românesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii şi ofertei de piaţă!

Apare din nou întrebarea dacă noi românii nu ne dăm singur în cap şi ne tăiem craca de sub picior. Credeţi ca ar putea măcar exista o dezbatere serioasă în ţările cu pricina pe tema dacă Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanţi pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?

Implicat activ în promovarea lui Eminescu în SUA (unde trăiesc de 25 de ani), am avut prilejul să observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu îl are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adică cel neinfluenţat de patriotisme, de prefaţările criticilor literari sau de judecăţile de sus asupra culturii româneşti.

In ultimii 10 ani am susţinut peste 15 prezentări/recitaluri Eminescu în oraşe americane şi canadiene. Amintesc printre cele destinate în primul rând nativilor (şi realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele dela Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul Internaţional de Studii Est-Europene dela Berkley University, şi producţiile teatral-muzical-coreografice cu The Legend of the Evening Star din 2005 şi 2008 dela New York. Reacţia auditoriului contrazice categoric teza irelevanţei lui Eminescu. Ele mi-au scos însă în evidenţă, de fiecare dată, cât de mare este golul informaţiei – lipsa materialelor de propagandă chiar generală şi, în special, lipsa traducerilor credibile.

Prin ce ne facem cunoscuţi?

Poate că este complexul de inferioritate al unei culturi mici (în sensul de ‘cultură cultă’), apărută târziu şi exprimată într’o limbă ’folclorică’, din care cauză recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind în permanentă judecate prin prisma acceptabilităţii lor de către străini. Adică, un argument mercantil de ce se căuta, care s’a pervertit în ceea ce trebuie făcut: noi, românii, ca să fi băgaţi în seama, trebuie să compunem, să scriem, să cântăm, ca în Occident!

De aici, aberaţia promovării unei expoziţii ca cea din 2008 dela New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din ţară sau de aici (politizante, şi degenerând în lamentabile atacuri la persoană), ci a adevăratei irelevanţe pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros şi semnificativ pentru spaţiul cultural românesc! Nu asta este sau trebuie să fie menirea constitutivă a Institutului?

Nu prin producţie de imitaţie devenim relevanţi sau putem căpăta o imagine identitară! (nici măcar în cazul în care imitaţia are succes!) Motivaţia inconştientă a romanilor din ţară, (adoptată parcă şi de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem şi noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica… ’de ce să n’avem şi noi faliţii noştri’?).

Prioritatea pe care ICR-ul o acordă artelor vizuale, care nu necesită intermedierea traducerilor, este de înţeles. Dar este clar că în România nu se înţelege adevăratul impact transcultural al unor anume iniţiative, ca cea amintită mai sus. Arta stradală (cu mesaj intenţionat şocant – ponei roz cu svastică, pădurice de falusuri, cheie/falus pentru peştera/vagin, etc. – iconoclasm poate interesant pentru România actuală) nu impresionează pe nimeni în America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani… De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar măgulitor o artă cel mult naivă, cu numai o treaptă peste nivelul grafitti. Vâlva creată în România în jurul controversatei expoziţii, ţinând atenţia mediei câteva luni, a fost absolut irelevantă pentru America. Câteva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adică, uite pentru ce s’a chemat poliţia!), întâmplare uitată după câteva zile.

Şi dacă tot e vorba de artă naivă, de ce n’am promova mai degrabă Cimitirul Vesel Săpânţa? Loc într’adevăr original şi unic în lume, cu specific mult mai uşor identificabil cu România decât teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!

Neînţelegerea mesajului transcultural este întreţinută şi de infantilismul grandios al mediei româneşti. Acum câţiva ani, un articol semnala cu ton triumfal şi sub titlul infatuat Arta de a trai în România, văzută dela NY un grupaj de cinci piese scurte româneşti, printre care şi una intitulată FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trăi’??? Jucată în faţa unui auditoriu minim şi pierdută în oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia că ’arta de a trăi’ în România (?) este de-acum bine-cunoscută lumii este un delusion of grandeur. Nici nu mă leg de titlul intenţionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rând), ci de irelevantă unei astfel de oferte culturale străinătăţii pentru a ne remarca întru… cultură şi spiritualitate.

Reprezentativ si recognoscibil

Eminescu este nu doar poet ’naţional’ prin identificarea românilor cu spiritul său timp de un secol şi mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastră aşa cum doina este indentificabilă cu folclorul românesc, ţi nu cel francez, german sau englez!

(Politica ICR-ului de promovare exclusivă a artei contemporane exclude de fapt şi folclorul românesc cel promovabil şi reprezentativ! Tema ar merita discutată mai pe larg; globalizarea îmbină tot mai mult cultura şi turismul, cultura într’o definiţie mai largă incluzând artiştii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).

Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibilă internaţional nu există în prezent nici o strategie culturală. ICR-ul ar fi trebuit de mult să fie numit ’Institutul Eminescu’, după modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel puţin recognoscibilitatea numelui său ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer (în americană), adică ’la mintea cocoşului’. Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul românilor’, publicul ar trebui întâi să ştie că el… există!

Recognoscibilitatea culturală la nivel de brand naţional nu se face uşor. Brâncuşi şi Enescu, cu faima internaţională indiscutabilă, nu sunt nici acum unanim identificaţi cu România printre americani. (Prin contrast, ‚toată lumea’ ştie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus în atenţia publicului de suficiente ori devine în cele din urmă cunoscut! Este nevoie de o strategie culturală la nivel de guvern care să înţeleagă importanţa promovării sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificaţi în final cu imaginea României.

Dar cum îl facem cunoscut pe Eminescu şi, mai ales, prin ce? Ar trebui să fie evident (şi nu este!) ca, în contrast cu Enescu (care comunică direct, prin muzică) sau Brâncuşi (prin vizual) Eminescu nu poate fi promovat decât prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta în continuare trista realitate a traducerilor eminesciene în engleza.

Adrian George Sahlean

Notă Biografică

Născut în România, ADRIAN GEORGE SAHLEAN deţine diploma de Master’s în filologie engleză şi spaniolă (Bucureşti, 1975) şi psihanaliza (Boston, 1995). În 2002 obţine certificarea clinică de psihanalist, terminându-şi în prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie în engleză şi a unor eseuri de traducere literară.

Începând cu apariţia volumului bilingv The Legend of the Evening Star/Legenda Luceafărului (Boston, Prospero Press, 1996), ediţie reluată şi de Biblioteca Naţionala Română în anul 2000, şi continuând cu volumul bilingv Eminescu – Selected Poema/ Poezii Alese (Bucureşti, Editura Univers, 2000), tălmăcirile A G Sahlean şi-au câştigat treptat o largă apreciere. Volumul publicat de Editura Univers a primit medalia comemorativă de aur „Eminescu 2000” şi Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor Români din SUA „LiterArt XXI” (2002).

Pe parcursul anilor, traducerile eminesciene au constituit o sursă de inspiraţie şi pentru creatori din alte domenii artistice:

(2002) Fundaţia culturală română şi British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafărului eminescian (The Legend of the Evening Star) în recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Române de George Enescu;

(2003); Compozitorul american William Toutant a scris o piesă pentru bariton şi pian pe textul „Glossei”;

(2004) Compozitorul american (de origine română) Dino Ghezzo a compus o piesă multimedia pe libretul englezesc al „Luceafărului”

(2005) ‘The Evening Star’ a fost pus în scenă într’o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul ‘Acorn’ din New York, şi reluată în (2008) la teatrul ‘Marjorie Dean Little’ din Manhattan.

(2007) Cântăreaţa şi pianista de jazz Anca Parghel a compus o piesă pe variantă englezească a poeziei ‘De ce nu-mi vii?‘

(2007) Poetul american W. C. Cross a dat o replică modernă „Odei” (în metru antic), temele eminesciene universale fiind abordate din perspectiva experienţei americane contemporane; (publicată şi în Convorbiri Literare în 2008)

În 2006, traducerile au fost incluse într’o nouă ediţia bilingvă ‘Eminescu – Eternul Dor, Imposibila Iubire’ (‘Eternal Longing, Impossible Love’) volum însoţit de un disc audio ce înglobează peste 400 de ore de muncă de înregistrare, editare, montaj şi ilustraţie muzicală. Variantele englezeşti sunt recitate de cunoscutul actor Jeremy Geidt, dela American Repertory Theatre din Cambridge, pe fond muzical interpretat de pianistul Horia Mihail. CD-ul cuprinde, printre altele, „Luceafărul”, „Glossa”, „Scrisoarea I”, „La Steaua”, „Stelele’n Cer”, „Oda”, „Pe lângă plopii fără soţ” şi „De ce nu-mi vii”, poeme aflate în volumul premiat Eminescu – Selected Poems apărut la editura Univers.

Dl. Sahlean este fondator (2004) ăi preşedinte al organizaţiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), menită să faciliteze schimbul cultural şi educativ dintre România şi SUA. Organizaţia a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoaştere directă a activităţilor sale, în prezent având ca obiectiv principal promovarea lui Eminescu în rândul publicului american.

Dl. Sahlean este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Societăţii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociaţiei Traducătorilor Literari din America, şi Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor Medici

Ce facem cu Eminescu?

Reflecţii de traducător (II)

Homo faber universalis

Am argumentat în prima parte că temele la modă în ţară legate de Eminescu (dela senzaţionalismul presupusei asasinări până la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape dela tema centrală a importanţei sale indiscutabile pentru cultura românească. Ca atare, este imperativ ca instituţiile culturale să-l promoveze în străinătate (unde este în mare măsură necunoscut), ca icoana patrimonială identificabilă cu spiritul românesc.

Promovarea sa nu se justifică doar prin a ne mândri cu românismul (’Iac-aşa se joacă pe la noi!’/ ’Mai frumos decât la voi’ – deşi chiar şi acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMÂNEŞTI), ci în primul rând prin dimensiunea poetului român ca homo faber universalis.

Repet ceea ce nu pare să se înţeleagă: scriitorul (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut în alte culturi decât prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literară. E greu să impresionezi un auditoriu internaţional nepărtinitor susţinând că le prezinţi o partitură ‘mare’, dacă interpretul cântă fals şi forţat! (Am primit ades întrebarea de duioasa naivitate: ’De ce aţi tradus Luceafărul, nu era tradus deja?’).

Tema traducerilor din Eminescu se întrepătrunde cu tema politicii culturale: în lipsa unei viziuni globale, promovarea internaţionala a lui Eminescu nu s’a făcut niciodată sistematic.

Dincolo de exaltarea internă a poetului, iniţiativa traducerilor din opera sa a fost întotdeauna individuală – nu numai în comunism, ci şi înainte, şi după! La St. Petersburg, un ghid declara mândru că tzarul Rusiei a ’scos’ câteva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski să fie tradus în limbi de mare circulaţie. Din câte ştiu, în România monarhică n’a existat vreo iniţiativă similară legată de Eminescu, cu atât mai puţin în comunism. Guvernele de după 1989 nici măcar nu şi-au pus problema, iar ICR-ul (care a iniţiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura română contemporană) este declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.

Trista realitate a traducerilor

În ciuda percepţiilor comune românilor, există un număr relativ restrâns de traduceri în engleza ale operei poetice eminesciene, la rândul lor nesupuse unei evaluări calitative. Iată un scurt istoric al tălmăcirilor englezeşti – unde cunosc realitatea în amănunţime – în speranţă că pot lămuri ’cum stăm’ (situaţia nu este mult diferită nici pentru celelalte ’limbi de circulaţie’):

Americanul Charles Upson Clark (1895) îl semnalează pe Eminescu prin câteva traduceri publicate în suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (deşi le-am găsit menţionate, nu am reuşit să le identific în ciuda cercetărilor mele de arhivă, nici să aflu cum a ’dat’ dl. Clark peste poet).

În 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poeta i ardenta activistă socialistă) se decide să traducă mai multe poezii din Eminescu, entuziasmată de ideile din Împărat şi Proletar oferite în varianta de lucru de românul I.O. Ştefanovici. Deşi prefaţate chiar de Bernard Shaw şi semnalate cu entuziasm de Nicolae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmărit în engleză, eleganţa simplă a lui Eminescu fiind redată într’o engleză preţioasă, plină de manierisme şi sintaxe arhaice.

Dintre români, dirijorul şi compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care încearcă în anii interbelici (1938) câteva traduceri în engleză (printre care şi Luceafărul), luându-şi însă mari libertăţi de interpretare textuală, cu scuza muzicalităţii – de fapt, combinând versul 1/2 şi 3/4, şi făcându-le să ’sune din coadă’ cu rime simple.

Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ între 1960-1975. Ele sunt influenţate negativ de realitatea politică mai mult decât s’ar crede: poeţii români scriau cu interdicţii de tematică, ba chiar şi de vocabular; într’un climat în care relaţiile tuturor cu cetăţenii străini erau strict supravegheate, limbile străine privite cu suspiciune, predarea lor tolerată doar datorită utilităţii lor in interacţiunile comerciale sau politice, etc. În contextul restrâns al contactelor lingvistice şi culturale, nu se putea ajunge la o competenţa lingvistică performantă.

Pentru traducerea din limba nativă într’o limbă străină (numită uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competenţă decât cea filologică. Acest lucru este uşor de înţeles chiar şi intuitiv, căci poţi înţelege chiar mult într’o limbă străină redând relativ uşor şi coerent despre ce e vorba în limba ta, dar nu şi invers.

Revenind la competenţa filologică, în comunism s’a tradus mult din autori străini în română, şi s’a tradus bine, spre mulţumirea cititorilor ce păstrau astfel escapist contactul cu scriitorii mari ai lumii, în pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalităţii politice precum şi a numărului foarte restrâns de specialişti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura română în engleză! De remarcat şi că, în contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decât franceza (cu tradiţie culturală mult mai importantă pentru români) sau germana (datorită existenţei minorităţilor etnice).

Aproape toate traducerile eminesciene în engleză din această perioadă aparţin de aceea profesorilor din facultăţile de filologie: Petru Grimm şi Leon Levitki (anii ’60), apoi Andrei Bantas şi Ana Cartianu (anii ’70), excepţia dela ’academic’ făcând-o tânărul Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Menţionez şi faptul că toate sunt făcute din proprie iniţiativă, şi că au fost (şi sunt) cunoscute mai mult în România, de către anglofili.

’Străinii’ au avut deci contact întâmplător cu poezia eminesciană, de obicei pe linie academică. Americanul McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu într’o perioadă de interes politic sporit faţă de Europa de Est, punând chiar pasiune în crearea unor tălmăciri proprii. Variantele sale se mărginesc însă la traducerea de conţinut, cu scop informativ, fără pretenţii artistice, el renunţând dintru început la prozodie, ca demers nerealist scopului său. După vreo doua decenii, aceeaşi abordare de principiu avea să o aibă şi britanica Brenda Walker (1990).

Prin contrast, variantele românilor amintiţi au avut (conştient sau nu) veleităţi literare neconvingătoare în acest rol. (Judecata e retroactivă, căci la vremea respectivă – student la filologie dar fără experienţă printre vorbitorii nativi – nu realizam acest lucru!). Din lăudabila intenţie de a nu-l văduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, în toate variantele româneşti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, ’soluţiile’ fiind ades nepoetice sau naive, dacă nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; în ultima instanţă, dând apă la moară cinicilor care îl citează pe Robert Frost cu zâmbet în colţul gurii spunând că… poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stângăciile sunt desigur scuzabile pentru cei care – netrăind printre nativi – nu pot înţelege complet conotaţiile limbii de zi de zi faţă de sensurile livreşti. Dar realitatea greu de înţeles sau de acceptat pentru români este că traducerile respective, chiar şi distribuite sistematic (ceea ce nu s’a întâmplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.

Entuziasmul individual pentru traducerea lui Eminescu în engleză s’a cam oprit de fapt în România la sfârşitul anilor ’70, (poate că anii ’80 au fost mult prea chinuiţi de mizeria economică internă), după ’revoluţie’ retipărindu-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea către Occident şi Internetul au facilitat contactul străinilor cu patrimoniul românesc. Apariţia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (în ciuda abordării neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am întrebat-o ce a determinat-o să creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par să îndrepte răstălmăcirile de sens din variantele româneşti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.[2]

Este important de subliniat ca pe tot parcursul anilor comunişti, competenţa englezească a românului obişnuit a fost la nivel ‘urechist’ – tipizat de comentarii precum ’fata mea ştie engleza la perfecţie…. nu ştiu de ce au picat-o la facultate!’. Situaţia nu s’a schimbat radical, chiar dacă noua generaţie cunoaşte infinit mai bine engleza tehnică, economică şi politică, iar Internetul şi televiziunea au introdus anglicisme şi sintagme care au ridicat nivelul general ’de conversaţie’.

Din cauza acestei înţelegeri limitate, în media românească continuă exaltarea vechilor traduceri – în lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversară’, se invoca reflex numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragică în adolescenţă predispunând spre idealizări), fără o înţelegere obiectivă a calităţilor şi defectelor tălmăcirilor sale. Din păcate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare şi sintaxe forţate, dacă nu chiar negramaticale.

Lipsa de înţelegere subtilă a englezei perpetuează şi un tip de proiecţie deformată şi de aşteptări nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Iniţiativele bine-intenţionate (desigur, individuale!), avansate în ultimii 15 ani şi prin Internet, suferă de aceeaşi pricepere limitată.

Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din iniţiativa lăudabilă a unui profesor de engleza dintr’un liceu moldovean cu ajutorul elevilor săi. Site-ul fetişizează traducerile C.M.Popescu, excluzând însă orice altă referinţă, cu iluzia că se spune astfel ultimul cuvânt. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com , unde se pot citi variante englezeşti ale tuturor traducătorilor menţionaţi mai sus). Mult mai numeroase sunt însă site-urile ce se laudă cu poetul naţional, răspândind fără discriminare orice traducere la îndemână, ca să nu mai vorbesc de traducerile neavenite făcute de adolescenţi infatuaţi şi sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce reciclează variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaşte?)

Mai putem adăuga şi neînţelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu indemnul expres că poate fi distribuit fără copyright. Fişierul conţinea traducerea în engleză a lucrării Da! Sunt reacţionar! de Radu Mihai Crişan, eseu bine documentat ce doreşte să explice reacţionismul politic din jurnalistica lui Eminescu, justificându-i naţionalismul ‘in context’. Din păcate, adus în atenţia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul îi face un imens deserviciu lui Eminescu. În engleză, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea’. După această prima impresie, câţi vor ajunge să citească lucrarea? Conotaţia negativă rămâne însa în mintea tuturor!

Eminescu va continua să rămână cel mai necunoscut mare poet naţional atâta vreme cât traducerile oferite nu vor fi cu adevărat reprezentative iar răspândirea lor susţinută sistematic de guvernul poporului său. Astăzi, o colaborare între traducători români şi literaţi nativi ar fi mult mai uşor de realizat şi ar putea genera traduceri valoroase în extenso, mult peste relativ putinele mostre de calitate existente.

Adrian George Sahlean

Ce facem cu Eminescu?

Reflecţii de traducător (III)

Promovarea internaţională a ’poetulul naţional’

In segmentul anterior am argumentat că situaţia traducerilor eminesciene englezeşti este mult mai rea decât se crede, pledând pentru o strategie culturală la nivel guvernamental pentru obţinerea unor traduceri cu adevărat reprezentative, mult mai uşor realizat în zilele noastre prin colaborări internaţionale între traducători români şi literaţi nativi. Mai spuneam că pentru a primi recunoaşterea meritată, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci şi extensiv. (Chiar dacă traducerile mele au primit o anume recunoaştere internaţională, ele reprezintă totuşi o foarte mică parte din opera poetului, mai mult un fel de mostră a valorii sale).

Dar, în ultima instanţă, în lipsa unei promovări susţinute de guvernul român, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care îl întreprind de peste un deceniu, inclusiv prin înfiinţarea organizaţiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.

Din păcate, la nivelul factorilor de decizie, pare să existe din păcate nu numai indiferenţa, ci şi convingerea inutilităţii unui asemenea demers. Iată răspunsul primit la nivel de… Secretar de Stat, în 2006: ’în urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? când?) am remarcat că spaţiul american… nu este foarte interesat de lirica eminesciană, şi, în general, de un poet din sec. XIX, efectele promovării României în spaţiul american în acest mod neputând fi decât minore.’

Argumentul inactualităţii lui Eminescu pare să fi fost preluat ’din auzite’ şi se combină absurd cu cel mercantil de ’cerere şi ofertă’ într’o totală ignoranţă privind cererea şi oferta serioasă sau rolul mediatizării adecvate. Pentru MAE nu mai există scriitori universali, clasici studiaţi în universităţi, accesaţi prin biblioteci şi librarii… Ca să nu vorbim că ’proiectele derulate’ s’au rezumat la aniversări făcute de către români, pentru români, în cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minimă din partea americanilor!

Apariţia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani în câteva sute de exemplare (Eminescu – Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de luptă cu morile de vânt pentru obţinerea unui sprijin minim.

Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingvă/CD cu versiunile englezeşti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rând pe rând MAE-ului şi Fundaţiei Culturale Române (2003); Ministerului Culturii şi Preşedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Român (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Direcţia pentru Relaţiile cu Românii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul câtorva ani de lucru, era (şi este) o ofertă unică pentru lumea anglofonă. Munca era făcută, traducerile primiseră deja validări internaţionale, era nevoie doar de sprijin pentru producţia şi distribuirea lui. N’am găsit însă nici urechi care să audă, nici ochi care să vadă.

Miopia birocraţilor a împiedicat MAE-ul să remarce măcar PR-ul pozitiv adus României de spectacolul The Legend of the Evening Star pus în scenă în 2005 de un regizor american în ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importanţă şi de către ICR, care l-a menţionat printr’un email colectiv trimis românilor, în româneşte (sic!) cu doar 3 zile înainte de premieră (unde nu a venit nici un oficial!).

Spectacolul a fost reluat în Iunie 2008 tot în Manhattan (subliniez, fără sprijin românesc). De data asta, a fost menţionat de ICR NY cu câteva zile înaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alţi artişti romani în SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu faţă de aşa ’reclamă’ (promisă), mi s’a explicat că ICR-ul are sarcina să promoveze cu prioritate acţiunile iniţiate de institut (s’a trimis în cele din urmă totuşi un anunţ). Dacă explicaţia este de înţeles din perspectiva funcţionării interne a ICR-ului, ea este inacceptabilă dintr’o perspectivă mai largă.

În februarie 2008, m’am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decât cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost încurajat să reiau cererea, răspunzându-mi-se abia în toamnă, în limbaj de lemn, că DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!

Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectivă cu menţiunea că oricum bugetul pe 2008 este epuizat… dar că proiectul va fi reconsiderat în 2009… Desigur, n’am mai auzit nimic, între timp, s’a schimbat şi ’echipa’ de conducere…. a morilor de vânt…

Nici iniţiativa pozitivă a unor funcţionari de stat români ce lucrează în SUA nu pare să ajungă până la nivelurile de decizie. În Decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles să ţin o serie de prezentări/recitări Eminescu pe coasta de vest. Aşa am ajuns la universităţile din Arizona şi Portland…. ’Pe drum’ însă, fiind în zonă, am primit o invitaţie neaşteptată din partea Centrului de Studii Est-Europeene dela universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery of Săpânţa (apărut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).

Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitând Glossa în varianta mea englezească (care, în treacăt fie spus, a inspirat cu câţiva ani în urmă pe compozitorul american William Toutant să scrie o piesa pentru bariton şi pian – prezentată deja la câteva festivaluri internaţionale). Am prezentat Glossa în contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling şi Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existenţiale. (Faptul că Desiderata a ajuns în topul … muzical prin anii ’60, recitată pe fundalul unui cor bisericesc, arată că recunoaşterea nu se face exclusiv ex catedra. în mod similar, If este acum cunoscut publicului larg şi pentrucă o strofă cheie este incrustată la intrarea pe terenul central dela Wimbledon şi a fost mediatizată…. ad nauseam). Glossa a fost primită, ca de obicei, cum nu se poate mai bine… unii minunându-se că e scrisa acum 125 de ani, iar alţii întrebându-mă…. de ce nu este cunoscută… (sic!)

Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor

Refuzul oricărui ajutor relevă cu prisosinţă nu doar lipsa de perspectivă culturală ci şi miopia legată de ’PR management’, căci adesea nici măcar nu e vorba de bani.

Dacă ICR NY (sau cele de pretutindeni) s’ar numi ’Institutul Cultural Român Eminescu’, numele poetului – fiind astfel legat de România – nu s’ar instala în mintea localnicilor măcar prin… asociere?

Dacă acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalităţi culturale pentru producţia The Legend of the Evening Star, mediatizând-o drept o capodoperă a celui care a dat numele instituţiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ? Dacă, aşa cum am propus DRRP-ului, s’ar trimite universităţilor, centrelor de lingvistică şi literatură comparată, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba engleză din întreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aşeza pe marele nostru poet în rândul universalilor, acolo unde merita?

Când s’ar putea realiza atât de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logică este că… nu există dorinţa sau interes de a face ceva în această direcţie.

Nota finală

În prezent, în afară de a le cere anglofonilor să ne creadă pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte puţin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoaşterea lui ca valoare fundamentală a României este datoria românilor, şi nu se poate realiza decât printr’o strategie guvernamentală. Lăsat la voia iniţiativelor individuale (indiferent cât de bine intenţionate sau de reuşite) sau la voia cererii şi ofertei de piaţă, Eminescu va rămâne în continuare necunoscut, sau va intra în atenţia publicului străin doar prin teme senzaţionaliste, nesemnificative în raport cu imensa sa dimensiune culturală.

Intervenţia instituţiilor culturale şi a guvernului este absolut imperativă dacă Eminescu mai înseamnă ceva pentru români. Mi-e teama însă că mentalitatea ’globalistă’ – ce a democratizat accesul la informaţie dar a redus simţitor discernământul şi importanţa tradiţiilor literare – cât şi criza economică mondială vor fi scuze suficiente ca românii să nu facă nimic. Sau cum zice Creangă: până acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum înainte tot aşa o să ne fie!

Am ajuns la întrebarea de început, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate că, de fapt, întrebarea a devenit inutilă, poate că între timp românii au acceptat absurdul argument al irelevanţei sale iar Eminescu a devenit irelevant şi pentru cei mai mulţi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul că mă zbat inutil. Desigur, eu mă voi lupta şi pe viitor, că aşa mi-e menirea (sau împătimirea). Nu aş fi scris însă rândurile de faţă fără să-mi recunosc măcar o urmă de speranţa.

Adrian George Sahlean

Eminescu–Romania–Proiect PR in lumea anglofona –Adrian G. Sahlean

CONTEXT- Propunerea este facuta pentru a servi in primul rand Romaniei si lui Mihai Eminescu. Initiativa poate avea un impact substantial de PR prin valorificarea contributiilor mele de peste doua decenii la cunoasterea internationala a poetului nostru national (prin traduceri, spectacole, seminarii, publicistica, etc.) Spatiul anglofon este dornic sa primeasca in continuare un PR pozitiv despre Romania (vezi si succesele filmului romanesc), etc.

Eminescu – icoana culturala indiscutabila (ca si Brancusi sau Enescu)
Eminescu – practic necunoscut de vorbitorii nativi (traduceri mediocre in engleza + lipsa unei strategii nationale de promovare – succesele eminesciene din USA de peste un deceniu nesustinute pana acum si ignorate in tara de ICR, MAE, Ministerul Culturii, etc.
Eminescu e primit calduros de audienta americana in prezentarile si spectacolele adresate lor (in contrast cu serbarile aniversare facute de romani, pentru romani, in limba romana) (vezi activitatile si realizarile organizatiei non-profit Global Arts www.globalartsnpo.org ce cuprind si spectacole Off-Broadway cu „The Legend of the Evening Star” in 2005 si 2008 realizate de un regizor american).
Pachetul multi-media „Eminescu-Eternal Longing, Impossible Love” exista deja, el trebuie doar re-editat si distribuit. Sugerez folosirea sa drept cadou protocolar in cadrul intalnirilor oficiale politice, economice, culturale, si distibuirea lor unui număr cât mai mare de centre culturale, biblioteci, colegii şi universităţi din SUA şi Canada, în special departamentelor lingvistice interesate în studiul literaturilor est-europene.
Faza de „testare de piata” (marketing) a fost realizata individual si de organizatia non-profit (Global Arts) cu mult succes. Efortul este insuficient la nivelul de eficienta necesar in generarea unui impact general si permanent.
Obtinerea unui PR pozitiv trebuie abordata ca „proiect de antrepriza culturala” si inclusa in strategia culturala guvernamentala. O metoda simpla poate porni de la numirea institutelor culturale romanesti de pretutindeni drept „Institutul Cutural Eminescu” (dupa modelul Institutului Cervantes, sau Goethe).
In perspectiva, organizarea de conferinte si spectacole de promovare a pachetului multimedia vizand in special publicul american inclus in programele institutiilor culturale americane (de tip Smithsonian Institute) si marilor biblioteci comunitare ce organizeaza in permanenta programe de promovare transculturala;
organizarea de conferinte/spectacole de promovare in colegii si universitati, cu precadere in cele in care predau profesori de origine romana (vezi turneul Global Arts cu Eminescu si Sapanta decembrie 2008 in cinci orase/universitati pe coasta de vest americana);
Colaborarea cu organizaţiile romanesti cu profil cultural si implicarea comunitătilor romanesti din diaspora nord-americana in promovarea lui Eminescu pentru nativi;
Finantarea se poate realiza atat prin sprijin direct MAE precum si prin facilitarea accesarii fondurilor Uniunii Europeene, tinand seama ca Eminescu este ultimul mare poet romantic europeean, ca se vorbeste tot mai mult de „identitatea europeeana”, ca Eminescu a fost poetul anului 2000 UNESCO, etc.

FOR AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

str. Miko Imre, nr. 2, mun. SF. GHEORGHE, jud. COVASNA, tel./fax: 0267.313534 email: cohara_ro@yahoo.com www.forumharghitacovasna.ro

A P E L

FRAŢI ROMÂNI din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş!

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, vă cheamă să lăsaţi pentru o zi grijile voastre acasă şi să veniţi la Topliţa, sâmbătă, 20 martie 2010!

Veniţi să ne alăturăm glasurile spre a le spune diriguitorilor ţării că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, trăim peste 400.000 de români! Suntem urmaşii celor care secole de-a rândul au înfruntat ,,cele mai crâncene mijloace cu scopul de a ne desfiinţa şi maghiariza”, cum a afirmat cel ce a fost întâiul patriarh al României, Miron Cristea, fiu al Topliţei Române.

Asemenea mijloace, sub o altă formă, sunt folosite şi astăzi împotriva identităţii şi dăinuirii noastre. Iar acestea se petrec după mai bine de nouă decenii de la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când Transilvana noastră străbună s-a unit cu România!

Aşa cum a hotărât Adunarea reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, din 28 octombrie 2006 de la Izvorul Mureşului, şi de această dată, dorim să ne exprimăm îngrijorarea pentru continuarea acţiunilor anticonstituţionale ale unor lideri politici şi civici maghiari, ce urmăresc enclavizarea acestei zone, prin înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa-zisului „ţinut secuiesc”, şi să solicităm autorităţilor statului: Parlamentului României, Preşedinţiei, Guvernului, precum şi întregii societăţi româneşti, Patriarhiei, Academiei, mass-media, societăţii civile – să ia atitudine şi să-şi exprime, public şi neechivoc, o poziţie tranşantă referitor la acţiunile iredentiste, revizioniste şi separatiste, care atentează făţiş la unitatea şi suveranitatea statului şi naţiunii române.

Prin glasul autorizat al reprezentanţilor românilor din cele trei judeţe, dorim să tragem un nou semnal izvorât din îngrijorarea românilor aici trăitori şi direct afectaţi, faţă de recenta adoptare tacită, în Senatul României, a legii promovate de UDMR cu privire la regionalizarea României, lege prin care se doreşte refacerea formulei staliniste, de tristă amintire, a Regiunii Autonome Maghiare, şi a regiunii de nord-est a Transilvaniei ruptă din trupul ţării, prin Dictatul de la Viena, de repunerea pe tapet a adoptării în Camera Deputaţilor a proiectului de Lege privind statutul minorităţilor naţionale, prin care se urmăreşte legiferarea bazei autonomiei teritoriale pe criterii etnice şi sforţarea proclamării limbii maghiare ca limbă oficială în aşa – zisul „ţinut secuiesc” şi apoi în toată Transilvania, şi nu în ultimul rând, de continuarea acţiunilor de discriminare şi deznaţionalizare a românilor din Arcul Intracarpatic.

Vom cere ca în perspectiva reorganizării regiunilor de dezvoltare social-economică a ţării, în concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene, în configurarea acestora să nu prevaleze criteriul etnic, care s-a dovedit generator de disfuncţionalităţi, discriminări şi subdezvoltare şi nicidecum dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a României.

Vom cere răspicat să fie respectat statutului limbii române ca limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale.

Vom reînnoi propunerile noastre de stabilire prin lege a unor garanţii în procesul de descentralizare, care să evite abuzurile şi discriminările românilor numeric minoritari de către autorităţile locale, precum şi cele privind asigurarea cadrului legal de reprezentare a populaţiei româneşti din zonă, în structurile decizionale legislative şi administrative locale şi centrale.

Îi vom chema din nou pe concetăţenii de etnie maghiară la conlucrare, considerând că singura soluţie de convieţuire este buna înţelegere, bazată pe respectul reciproc, în spiritul valorilor creştine şi europene, şi nu separatismul şi enclavizarea. România a dovedit că este şi rămâne patria comună a tuturor fiilor ei, pe care îi ocroteşte deopotrivă, indiferent de etnia, naţionalitatea ori confesiunea lor, modelul interetnic românesc fiind apreciat pe plan internaţional.

Le vom reaminti tuturor românilor că toate aceste probleme cu care ne confruntăm aici, nu sunt doar ale românilor din aceste judeţe, ci ele vizează fiinţa naţională şi reprezintă o problemă vitală a întregii ţări, a cărei rezolvare presupune exprimarea solidarităţii tuturor românilor, din ţară şi din străinătate.

De aceea vă chemăm, fraţi români din Covasna, Harghita şi Mureş, să veniţi sâmbătă, 20 martie 2010 la Topliţa Română, să vă exercitaţi drepturile constituţionale şi să ne unim glasurile pentru apărarea drepturilor noastre, dar şi pentru apărarea unităţii şi integrităţii României, pentru ca pruncii noştri să aibă un viitor, aici, în vatra strămoşească.

Sf. Gheorghe — Miercurea-Ciuc — Tg. Mureş, 6 martie 2010

Alexandru Tocilescu (?) ” Scrisoare către ţara mea”

“Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el… Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină.

Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“.

Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri.

Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc.

Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.
Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.
Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.

Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic.

M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. “

[1] Articolul, preluat din Romania Literara, nr.36 din septembrie 2009, a fost publicat sub aceasta forma de serial in revista Asociaţiei Românilor din Australia., Observator, din Canada, Singur, din România

[2] Contribuţia lui Horia Florian Popescu la traduceri este probabil esenţială, deşi variantele sunt cunoscute doar sub numele ei! De ce? Pentrucă în România nu s’a înţeles chiar la nivel de specialişti (sic!) că ’translated by BW with HFP’ in loc ’translated by BW and HFP’ – traduse de BW cu HFP, în loc de BW şi HFP – îi acorda romanului un rol nemeritat de ’negrişor’! (Acest paragraf despre Horia Florian Popescu a fost omis din greseala in Rom Lit )

Lasă un răspuns