«

»

Constantin Enianu – Oglinda Lumii Teotihuacan

La 45 de km de Ciudad de México se află cetatea legendară în care oamenii devin zei, Teotihuacan. Capitală a unui mare stat teocratic, mai întins decât Roma, ce număra doar 200.000 de locuitori, ea a fost distrusă, în secolul al VIII-lea, d.H. „Olmecii, zapotecii şi toltecii, dar mai ales aztecii au încărcat acest loc cu memorie care ajunge dincolo de istorie până la povestea mitică a creaţiei celui de al Cincilea Soare. Pentru azteci, popor al Soarelui, Teotihuacan era originea şi centrul lumii. Această lume îşi găsea coerenţa în structura sa în formă de cruce. Buric al lumii, Teotihuacan era considerat inima acestei cruci. El zămislea semnificaţiile celor patru direcţii ale spaţiului.“ (Paul Barbăneagră, Arhitectură şi geografie sacră. Teotihuacan, capitala mitică a vechiului Mexic).(*)
Teotihuacan conservă memoria originilor vieţii, reprezentată de un jaguar al cărui strigăt este modulat de conca. Aici poate fi văzut şi „Zeul bătrân, bătrân“ care se spune că există dinainte de piramidele de la Teotihuacan. Complexul statuar al acestui zeu a fost descoperit sub lava care a acoperit cu patru veacuri înainte de Hristos piramida circulară de la Cuicuilco, unul din primele locuri decult din valea Mexico. „Prin forma ei, această piramidă sugerează cele două forţe creatoare, care în mitologia precolumbiană se aflau la originea a tot, dar în primul rând, a celor 13 cercuri care acoperă lumea. Conform imaginii acestora, cele treisprezece trepte ale altarului vechii reşedinţe de la Teotihuacan ilustrează urcuşul necesar al pământului către dualitatea supremă. Tatăl şi mama tuturor zeilor din panteonul mexican, ca şi ai oricărei creaturi sau oricărui lucru.“(*) Cuplul arhetipal este simbolizat pe un disc ce aminteşte de yin şi yang din tradiţia chineză. Din rotirea acestui disc ţâşneşte ordinea cosmică, cerul, tron al puterilor divine şi de sub pământ, teatru al reîncarnării. Pământul, prin aceste mari sanctuare, unde se află Piramida Soarelui şi Aleea Morţilor, participă la armonia cerească, reflectând ca o oglindă principiile şi structurile cosmice. Astfel, la Teotihuacan, cele două pieţe mari, denumite a Lunii şi a Citadelei, evocă cele 13 cercuri, prin cele 12 altare care radiază în jurul unui centru. „Această dualitate Pământ – Cer exprimă legea fundamentală a viziunii cosmice precolumbiene, complementaritatea. Nici soarele însuşi nu scapă de această lege. Soarelui diurn îi corespunde Soarele de sub pământ, Soarele nocturn. Zeiţa aztecă Coatlicue a cărei fustă, împodobită cu 13 şerpi, evocă de asemenea cele 13 ceruri, întrupează multitudinea de dualităţi pe care se sprijină lumea: tenebre-lumină, pământ-cer, nemişcare-mişcare, şi mai ales, viaţă şi moarte.“(*)

Teotihuacan

Această viziune a unei lumi regizate de forţe complementare a străbătut secolele, iar în prezent, încă impregnează creştinismul mexican. Astfel, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor devine sărbătoarea împărtăşirii celor vii cu cei morţi şi leagă creştinismul cu Mexicul precolumbian. Descompunerea corpurilor nu distruge fiinţa, ci eliberează energiile necesare germinărilor viitoare. „Prin aceste rituri ancestrale se şterg graniţele aparente între viaţă şi moarte, între lumea aceasta şi lumea de dincolo. În această viziune mitică, în care totul este doi, chiar viaţa se manifestă prin realităţi cu două feţe. Dualitatea complementară cea mai fecundă şi poate cea mai veche este cea a lui Tlalok – Quetzalcoatl, înfăţişat pe piramida de la Citadelă. Tlalok, zeul şarpe jaguar şi Quetzalcoatl, zeu şarpe pasăre, reuniţi, simbolizează ansamblul manifestărilor lumii vizibile şi invizibile.”(*) O frescă de la Teotihuacan înfăţişează o altă imagine a zeului Tlalok, din care ţâşneşte arborele vieţii şi al morţii. Ajutaţi de preoţi, arborii răspândesc ploaia fecundă. Tlalok asigură succesiunea anotimpurilor, al căror stăpân este şi guvernează coerenţa spaţiului, al cărui centru este. Tlalok împarte forţa de creştere a naturii, cu soţia sa, zeiţa pasăre fluture, care de la înălţimea cerului guvernează arborele vieţii. Neobosit călător între sus şi jos, păianjenul redat pe frescă, aminteşte, prin analogie, capacitatea lui Tlalok de a lega tot timpul pământul şi cerul, lumea fenomenală şi originile ei.
Conform anumitor mituri cosmogonice mexicane, muntele primordial, ca mamă a tuturor celorlalţi munţi, este situat la nord de Teotihuacan mai sus de piramida Lunii şi se numeşte în prezent Serogordo. „Tlalok este considerat şi stăpânul norilor care înconjoară vârfurile şi stăpânul izvoarelor care ţâşnesc din adâncurile munţilor. Oamenii din Teotihuacan credeau pe vremuri că-i auzeau vocea prin bubuiturile care ajungeau la ei din adâncurile muntelui Serogordo. Zeu al ploii, Tlalok generează tunetul şi duhul lui face ca apa să fie fertilă. Din mâna lui ţâşnesc picăturile de apă fierbinte, încărcate ca pietrele preţioase, de toate virtuţile fertilizatoare ale focului ceresc.”“(*) Calendarul agricol este dirijat de Tlalok, el domnind asupra ceremoniilor dedicate fertilităţii şi înnoirii vieţii.
La Tenchotitlan, México de altădată, capitala aztecilor, distrusă de spanioli în 1521, Tlalok împarte vârful marii piramide a Templului major cu principalul zeu aztec Huitzilopochtli. Capela albastră a lui Tlalok pe partea de nord a piramidei confirmă continuitatea viziunii mitice a popoarelor de pe platourile înalte. Tlalok a fost mereu asociat cu geneza şi dezvoltarea viului. „Aceste funcţii fertilizatoare dezvăluie înrudirea dintre Tlalok şi zeiţa Lunii al cărui altar se găseşte la Tenochtitlan în centrul sanctuarului, acolo unde se întâlnesc cele patru puncte cardinale. Această situaţie privilegiată a zeiţei nopţii ne aminteşte că deja la Teotihuacan, piramida Lunii ocupa vârful cetăţii sacre, punctul final al Căii Morţilor, drum principal de pelerinaj.“(*)
Mitul morţii şi al învierii zeiţei Lunii, evocat prin apariţiile şi dispariţiile ciclice ale astrului nocturn, era asociat de vechii mexicani condiţiei umane şi confirma în acest sens speranţa unui nou şi etern început. Luna, prin reflectarea luminii Soarelui, reda feminitatea, iar prin aceasta, funcţia ei, reproducerea, fertilitatea. Prin ciclul propriu, ea patronează dezvoltarea vegetaţiei în decursul anului. Astfel, ea este mama Pământului, a femeilor, vrăjitoarea, mijlocitoarea între om şi marile mistere şi este legată şi de ritualul de iniţiere nocturnă a preoţilor şi a cavalerilor. Tot ce este germinativ, sub imperiul ploilor şi al mareelor, ascultă de Lună. „Piramida Lunii întrupează, prin analogie, în spaţiul sacru de la Teotihuacan, Serogordo, Muntele primordial, sediul zeului Tlalok şi izvor al forţelor fertilizatoare ale apei şi ale pământului. Între piramidă şi altarul central din piaţa Lunii, edificiul se numea «Casa preoţilor» şi reproducea prin planul său în formă de cruce cele cinci regiuni ale lumii, cele patru puncte cardinale, organizate împrejurul centrului. Piaţa Lunii regrupa în preajma ei aproape toate divinităţile care guvernau fertilitatea şi creşterea naturii. De exemplu, sora lui Tlalok, zeiţa apei preţioase, a cărei statuie a fost găsită chiar lângă piramidă.“(*) Drumul care urcă spre nord, spre muntele mamă, e considerat de unii arheologi drept o cale de purificare rituală. Simbolizând apele primordiale, scurgerea de ape din nord spre sud, printr-o succesiune de bazine, trebuia să-i purifice pe pelerini în drum spre piramida Lunii. Această cale a morţilor se prezintă ca o linie directoare la Teotihuacan, principalul ordonator, însă, în fapt, orientarea acestei căi depinde de cea a piramidei Soarelui, adevăratul centru la Teotihuacan. Prin faţada sa de vest, piramida Soarelui îţi aminteşte de trecutul cel mai îndepărtat al sanctuarului. Descoperită în 1971, această grotă confirmă că piramida Soarelui este cea mai veche construcţie de la Teotihuacan. Ea atestă existenţa unui sanctuar anterior dedicat unei divinităţi htonice. În jurul acestei grote se va naşte Teotihuacan, viitoarea capitală religioasă a popoarelor din America Centrală. „Piramida Soarelui, de nedespărţit de originea istorică a cetăţii Teotihuacan, era considerată de azteci şi ca locul mitic al creaţiei ultimei lumi, fiindcă pentru ei, lumea şi oamenii au fost create de mai multe ori. Această lume, a noastră, este considerată a cincea, într-o serie de creaţii şi de cataclisme succesive. Fiecare dintre cele patru lumi precedente se sprijinea pe unul singur din cele patru elemente fundamentale: pământul, aerul, focul şi apa, ceea ce explică fragilitatea şi dispariţia lor.“(*) Mitul cosmogonic mexican este înfăţişat în mijlocul unui calendar aztec, existent şi astăzi gravat în piatră, în care ideogramele celor patru lumi anterioare, înconjoară faţada centrală a celui de al Cincilea Soare. Conform mitului mexican, după sfârşitul celei de a patra lumi, totul este cufundat în tenebrele adânci. Fără lumină şi fără zei, omenirea este fixată în spaimă. „După patru zile de post negru, zeii au hotărât să ţină sfat în jurul unui foc, mai sus de piramidă, la Teotihuacan, pentru a alege dintre ei pe cel care se va jertfi pentru a da naştere unui Soare nou. Cel mai nobil dintre toţi, numit «Melcul cu pene», a acceptat să se arunce în flăcări. Va încerca de două, de trei ori şi, de frică, va renunţa. Cine se va arunca atunci în foc ? Din colţul lui întunecat iese un descendent al «Zeului bătrân, bătrân» foarte urât şi cocoşat, supranumit «bubosul» şi fără să ezite, se aruncă în foc, urmat de un vultur. Un fel de lucire mărginea orizontul şi zeii se întrebau unde va răsări acest Soare nou, la nord, la sud, la est sau la vest. În sfârşit, la orient, orizontul s-a aprins şi a apărut Soarele nou. Încă o dată lumea a fost smulsă tenebrelor şi prima zi a acestei a cincea lumi părea că începea, dar cu groază, zeii şi-au dat seama că astrul se oprise. Soarele nou înţepenit la orizont pretinde sângele celorlalţi zei pentru a-şi alimenta mişcarea şi pe cea a acestei lumi noi. Atunci, zeii au hotărât să se sacrifice şi Queltzacoatl şi-a luat sarcina de a-i ucide pe toţi. După ce şi-a potolit setea cu sângele lor, dobândindu-şi viaţa din moartea lor, al Cincilea Soare, numit Naolin, Soarele mişcării, şi-a început drumul în cer, după exemplul zeilor, iar omenirea va trebui să-l hrănească în fiecare zi oferindu-i apa preţioasă, sângele oamenilor, conform miturilor aztece.“(*) Prin mişcarea sa ciclică Soarele va crea ziua şi noaptea.
Mersul maiestos al timpului face din crucea punctelor cardinale, cu Soarele ca centru unificator, cheia tuturor poveştilor mitice precolumbiene. Totul există datorită dinamicii centrului şi totul se exprimă prin patru feţe. Astfel fiecare punct cardinal va da valoare diferită fiecărui zeu, fiecărui anotimp, fiecărei zile, fiecărei culori şi fiecărei fiinţe, fiecărui lucru care participă la miracolul vieţii şi al morţii. „Dintre aceste puncte cardinale, cel mai important pentru vechii mexicani era cel al apusului supranumit «Marea poartă a misterelor». El reprezenta locul întrupării, pentru că în mintea lor «naştere» însemna «coborâre». Devenit vultur care cade, Soarele se cunună atunci cu Pământul. Transformat în jaguar, Soarele nocturn se înfundă spre polul de jos, spre miezul nopţii, în profunzimile pământului, străbătând ţinutul morţilor, Mitclan.“(*) Mitclan ajunge în mijlocul întunecimilor, unde se aflau rădăcinile lumii, unde memoria omenirilor anterioare se păstra în perenitatea scheletelor. Nordul, asociat cu miezul nopţii, acest centru de jos, susţine axa lumii şi acţionează ca un focar de mutaţie. Soarele îşi va regăsi vigoarea, iar preschimbat în pasăre, va putea birui tenebrele.
Naşterea unei zile noi la est ne aminteşte geneza celui de al Cincilea Soare, a celei de a cincea lumi şi ne revelează multe alte semnificaţii legate de orient: retrezirea naturii din primăvară. Între auroră şi prânz, Soarele conferă, în lumină şi slavă, nemurirea tuturor celor care, imitându-i pe zei, la începutul lumii, i-au jertfit viaţa lor. Această idee de a participa cu zeii la supravieţuirea acestei lumi, permanent ameninţată, se va exprima mai târziu la azteci prin sacrificii rituale, codificate în cadrul unui calendar şi asigurat de războaie sacre.
Ajuns la zenit, Soarele atinge cealaltă extremitate a axei lumii, sudul, polul luminii în plinătatea ei. Crucea celor patru regiuni ale lumii se va îmbogăţi cu semnificaţii noi, datorită unui al doilea ciclu al mişcării solare, cel al anului, cu cele patru anotimpuri şi cele 365 de zile ale sale. „Din epoca cea mai arhaică, viziunea ciclică a timpului era mereu asociată cu trupul încolăcit al şarpelui şi cu năpârlirile lui succesive. În sudul cetăţii, în citadelă, piramida numită a lui Quetzalcoatl, păstrează încă un mare număr din cele 365 de capete de şerpi care o împodobeau pe vremuri, încărcând edificiul cu dinamica ciclului anual. La Tenaluka, la nord de México, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, toltecii şi aztecii vor relua simbolul şarpelui pentru a împodobi această piramidă înconjurând-o cu sute de capete de reptile.“(*) Doi şerpi de foc, aşezaţi la sudul şi la nordul piramidei, privesc spre punctul de la orizont în care răsare soarele în zilele solstiţiului de vară şi cel de iarnă.
Acest periplu al Soarelui între ziua cea mai lungă şi cea mai scurtă a anului, se regăseşte înscris chiar în structura piramidei Soarelui. Faţa de vest, memorie şi chip al cetăţii, reflectă, prin dispunerea scărilor sale, mersul anotimpurilor. La primul etaj, scara orientată spre sud-vest, priveşte apusul soarelui, care marchează începutul şi sfârşitul perioadei nopţilor cele mai lungi din an. „Pentru toate aceste popoare de agricultori, de la olmeci la azteci, ceremoniile care aveau loc înaintea solstiţiului de iarnă erau marcate de teama ca Soarele să nu fie învins şi devorat de tenebre în timpul acestor peregrinări nocturne. Victoria sa asupra nopţilor cele mai lungi avea semnificaţia unei adevărate renaşteri.“(*) Scara centrală, şi cu ea, ansamblul faţadei de vest, se reflectă spre punctul de la orizont conform celor două apusuri care, între 19 mai şi 25 iulie, delimitează trecerea de la anotimpul secetos la cel al ploilor şi prevesteşte înflorirea naturii în toate formele sale. Natura se trezeşte şi se înnoieşte, guvernată de divinităţile vegetaţiei, cele mai vechi, Tlalok şi Xsipe Totec, sau zeul aztec Xochipilli, domnul florilor. Aceste sărbători ale eliberării şi ale bucuriei, au marcat atât de pregnant spiritul mexican, încât ele se mai regăsesc şi în zilele noastre în laguna de la Xochimilco. Le regăsim de asemenea şi în vestigiile fostelor rituri agrare şi solare integrate în ritualurile creştine din timpul Săptămânii Mari.
Scara orientată spre nord-vest priveşte unul din cei patru zei purtători care susţin cupola cerească. Piramida Soarelui are faţada de vest spre punctul de orizont în care Soarele apune pe 19 mai şi 25 iulie, zilele anului în care Soarele se află la prânz chiar deasupra vârfului piramidei. Deci, acest punct de la orizont determină orientarea piramidei Soarelui, iar, la rândul său monumentul solar va ordona ansamblul oraşului. „Pe 19 mai, ziua primei treceri la zenit, avea loc cea mai importantă sărbătoare a calendarului precolumbian. La azteci, era sărbătoarea zeului invizibil, imaginea Soarelui, a pământului şi a omenirii în căutarea mântuirii. Orientarea piramidei Soarelui în funcţie de zenit are ca rezultat o deviaţie a axei sale nord-sud în raport cu nordul astronomic. Această deviaţie este de 17 grade spre est. Acesta se referă la piramidă şi la calea morţilor de la întemeierea oraşului.“(*) Pentru precizări tehnice, la Xochicalco, unde către anul 800 d.H. s-a ţinut marele congres al astronomilor din America Centrală cu scopul de a armoniza calendarele, preoţii astronomi au dispus construirea unui observator subteran care poate fi vizitat şi acum. În minţile acelor preoţi, Soarele la zenit dobândea calitatea de inimă a Universului. În momentul apogeului, prin vârful piramidei, trece o axă invizibilă ce uneşte cerul cu pământul. Ştiinţa preoţilor astronomi era foarte apropiată de astrologie, ştiinţă cu vocaţie sacră. Precizia cunoştinţelor lor uimeşte chiar şi oamenii de ştiinţă actuali. Absenţa graniţelor dintre vizibil şi invizibil, proprie oricărei ştiinţe sacre, permitea acestor astronomi vizionari să imagineze existenţa unui orificiu în centrul bolţii cereşti chiar deasupra piramidei. Prin al său oculus, adevărat ochi al Cerului, se va opera transmiterea de energii cosmice între Soare şi vârful marii piramide de la Teotihuacan. „Deviaţia de 17 grade de la calea morţilor şi de la ansamblul de la Teotihuacan dovedesc importanţa momentului în care Soarele ajunge la zenit cu atât mai mult cu cât această deviaţie va fi reluată în aproape toate sanctuarele de pe platourile înalte mexicane până în perioada aztecă. În centrul oraşului, ca şi în centrul lumii, piramida Soarelui, adevărat acumulator, va primi energia cerească şi o va răspândi până la următorul moment al zenitului. Materia atinsă de locul divin ar putea învinge astfel toate ameninţările.“(*) Când trecea la zenit constelaţia pleiadelor, odată la 52 de ani, era sărbătoarea „Focului nou“ sau a legăturii dintre ani, marcată de piatra Soarelui. Anii ciclului erau reuniţi într-un mănunchi simbolic. Unele dintre aceste mănunchiuri erau îngropate într-un mormânt ritual. Înainte de petrecere, se stingeau toate focurile. În ziua aceea, toată lumea era cuprinsă de groază şi aştepta cu nelinişte ce urma să se întâmple. Dacă nu se putea aprinde focul, era semn că rasa omenească se stingea, iar tenebrele nopţii ar fi devenit veşnice. „Locul rezervat ceremoniei «Focului nou» era vârful unui deal, la două leghe de México, lângă satul Istapalapa. La miezul nopţii, preoţii pândeau pe cer trecerea constelaţiei pleiadelor, apoi încercau să aprindă focul cu ajutorul a două bucăţi de lemn. Când se aprindea focul nou acesta se anunţa cât se putea de departe şi cei mai buni alergători erau însărcinaţi să-l răspândească, prin intermediul unor torţe, în templele din toate oraşele din împrejurimi.“(*)
Nu se ştie cum erau trăite la Teotihuacan riturile înnoirii ciclului timpului după marea sărbătoare a focului nou. Mai târziu, toltecii şi mai ales aztecii ne-au lăsat vestigii, cum e sanctuarul din piaţa celor Trei culturi sau piramida de la Tenayucca ce arată că odată la 52 de ani vechile piramide erau distruse ritual şi acoperite. Prin aceasta se afirma înnoirea timpului la începutul unui ciclu nou. „Dintre monumentele marilor sanctuare precolumbiene, piramida este imaginea perfectă a celei de a cincea lumi, lume care are ca osatură crucea şi care găsește în centrul ei izvorul mişcării sale. Practicile rituale legate de piramide se desfăşurau în templu, pe mica platformă din vârf. Pentru vechii mexicani, aici locuia spiritul zeilor şi aveau acces numai marii preoţi. Piramida, prin urcuşul ei lent spre cer este imaginea lumii în stare de ridicare la cer, e reprezentând simbolic pătratul lumii vizibile, însă în interior o cruce invizibilă, prin dinamica centrului său, face să urce spre cer materia care, altfel, ar rămâne supusă greutăţii. Într-o asemenea perspectivă, piramida înfăţişează crucea lui Tlalok, şi a lui Quetzalcoatl sau a ŤZeului bătrân, bătrânť proiectaţi în spaţiu de energia creatoare a celui de al Cincilea Soare.“(*) Teotihuacan reflectă aşadar un ciclu de părţi către armonia lumii, către al Cincilea Soare, ori calea spre condiţia umană, necesară ca o împlinire sintetizată la vechii mexicani printr-un simbol mereu viu, chiar dacă e fragil: „floarea“.
Constantin Enianu

Lasă un răspuns