«

»

Din istoria Teatrului „George Ciprian”: Cum a fost botezat Faraon V

Dintre toate cronicile teatrale, despre opera dramaturgului de origine buzoiană, un „diagnostic”precis l-a dat, fără îndoială, cel mai rafinat critic literar al epocii,marele Eugen Lovinescu, rămas, din păcate, în memoria multor români, drept tatăl scriitoarei anticomuniste Monica Lovinescu, uitându-se că, totuşi,e vorba despre un critic mai instrumentat chiar şi decât „divinul” George Călinescu. Iată ce fabuloasă, scurtă şi îndesată prezentare face acesta ,în Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), text reprodus după Scrieri, vol. 6, Editura Minerva, Bucureşti, 1975: „Piesa în patru acte a actorului G. Ciprian Omul cu mîrţoaga a repurtat un mare succes pe scena Teatrului Naţional – prelungit şi pe alte scene şi chiar în străinătate. Fără unitate în compoziţia ei, cu un amestec de farsă burlescă, de şarjă, dar şi de gravitate, de iluminism şi umanitate, ea şi-a meritat succesul. Eroul, umilul arhivar Chirică, are o singură pasiune: dragostea de cai, şi dintre cai, pentru cea mai jalnică dintre mîrţoage, Faraon V, pentru care sărăceşte, e părăsit de nevastă şi devine ridicolul mahalalei. Ceea ce-1 scapă pe un astfel de erou e timbrul de aur al sufletului plin de omenie, din linia Prostului lui Fulda, în care imensa bunătate ia pentru alţii aspectele prostiei. Cînd, totuşi, mulţumită credinţii lui mistice, Faraon V cîştigă toate cursele, aspectul vieţii lui Chirică se schimbă; în actul ultim asistăm, ca la un fel de „paradă“, la succesul eroului cu mult peste realitate, în proiecţie aproape simbolică. Bietul Chirică nu e departe de a deveni un fel de Cristos; îi cresc aripi şi creştetul i se nimbează. Totul pentru că a crezut într-o mîrţoagă. Credinţa şi tenacitatea sînt, desigur, elemente preţioase, dar dacă ele s-ar fi întrebuinţat pentru obiecte mai nobile (o invenţie, un ideal umanitar etc.), apoteoza mistică de la urmă ar fi fost mai acceptabilă şi ar fi avut un sens mai precis. Amestec de umor, de fantezie, de satiră – dar mai ales de lirism şi de misticism, de optimism (convertirea la „omenie“ a inspectorului din actul al trei¬lea, –sensul general al întregei piese deschizînd nu nu¬mai împărăţia cerului, ci şi a pămîntului simplei credinţe). Cu toate confuziile ei, între farsă şi simbol, piesa e re¬marcabilă. La vremea respectivă, când scria aceste rânduri, Eugen Lovinescu nu avea de unde să ştie cum a fost scrisă piesa, de unde s-a inspirat dramaturgul, cum s-au născut personajele şi cum mârţoaga Jalouise, iapa reală, de pe hipodromul bucureştean, iapa sufleorului teatrului în care şi Ciprian îşi desfăşura activitatea de actor, s-a transformat în „calul Faraon V”, chiar dacă aceste amănunte sunt nesemnificative pentru felul în care criticul literar fixează reperele esenţiale ale piesei, făcând excepţionale trimiteri la credinţă, apoteoză mistică, amestecul de umor, de fantezie şi de satiră. Nu am găsit nicăieri informaţii din care să rezulte că, între I.L.Caragiale, dramaturgul total al teatrului românesc, şi surprinzătorul George Ciprian, ar fi existat vreo fricţiune competitivă. Caragiale era mai în vârstă cu 31 de ani, îşi făcuse veacul,era cel mai jucat dramaturg român al tuturor timpurilor şi nu avea a se teme de cei care veneau din urmă, dovada fiind că, şi acum, după atâta vreme, el este considerat un Shakespeare al românilor, ce e drept, unul mai hâtru, mai căutător de hibe ale firii românului, decât acest George Ciprian, produs sută la sută a „Cambridge”-ului românesc care, astăzi, funcţionează sub titulatura Colegiul Naţional „B. P. Haşdeu”, liceu în care s-au format aşa de mulţi cărturari încât ne este imposibil să nu amintim aici, din motive „tematice”, măcar despre George Banu, marele critic de teatru, plecat în Franţa, când harta politică a Europei era altfel colorată, George Ciprian, Magda Ursache şi Paul Ioachim. Cert este că, în ultimul secol, din punct de vedere cultural, evenimentul cu cea mai mare amploare istorică este înfiinţarea Teatrului „George Ciprian”, singura instituţie producătoare de cultură reală, într-un oraş în care nu există altă entitate colectivă care să presupună atâta încărcătură educativă, în afara unor instituţii bugetivore cu voie de la buzunarul neîntrebat al plătitorilor de taxe şi impozite curente. Paradoxal, din istoria teatrului,la locul lor administrativ, găsesc şi doi politicieni mai mult sau mai puţin merituoşi, dar care, atunci,la înfiinţarea Teatrului „George Ciprian”, au pus necondiţionat umărul şi semnătura: Aurel Gubandru, la acea vreme prefect al judeţului Buzău,şi Viorel Constantinescu, fost preşedinte al Consiliului Judeţean Buzău. Ca un fapt divers,transformarea numelui anonimei iepe Jalouisie în Faraon V mă duce cu gândul la celebru împărat roman Caligula, care i-a construit calului său un grajd de aur, declarându-l şi senator cu drepturi depline…

Marin Ifrim

Lasă un răspuns