«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Frumuseţe

O, Doamne al meu,
n-o să avem nicicând atâta
închinare şi nu vom sta-n genunchi
deajuns în faţa Ta în rugăciuni
de adâncă mulţumire pentru
mulţimea darurilor Tale.
Un Univers al frumuseţii pure
îl zămisleşti dintotdeauna pentru oameni;
de n-ar fi oamenii nu
ar avea vreun rost.

O, Doamne! îmi plec
privirile prea grele de ruşinea
repetatei întrebări – mărturisiri:
unde or fi oamenii frumoşi?!
La scurtă vreme după
naşterea primară, nesocotind
Cuvântul, au ajuns în volburile
din gânduri rele, lacrimi, sânge.
Din vrerea lor, Pământul
s-a umplut cu oameni sluţi.
Din teamă că nu ar mai ieşi
din neînţelesul prea adânc,
timpul n-a vrut să fie martor.

Când vor ajune pe ţărmurile
unde-s aşteptaţi, se vor ivi
din ei ascunsele scântei divine
şi diamantele sortite a fi
podoabă nestemată în coroana Lumii.

Şi iar se va adeveri că
tot ce-i trainic, neasemuit,
fără întoarcere, străbate
cale lungă şi trece printr-un
filtru – labirint curăţitor, izbăvitor
– iertare pentru tot ce-a fost urât.

Se apropie împlinirea:
iată-i – o!, ce strălucire!,
iată oamenii frumoşi, părţi din
zidirea de la fără începuturi,
opera Ta, Doamne, perfectă
prin frumuseţe unică, desăvârşită…


O lume a mea

…Şi se făcea
că mi-a fost dată
o împuternicire de constructor
cu o specialitate mai aparte,
ce se acordă însinguraţilor.
Eram abilitat să mă multiplic
şi să devin o numeroasă lume
– semeni ai mei, fiecare altcineva,
niciunul să nu-mi semene.

Greu îmi struneam reţinerile:
„n-ajunge lumea asta,
c-o mie şi una de metehne?!”
Dar şi mai greu mă stăpâneam
să nu-mi încep lucrarea:
„cum oare o fi
să ai o întreagă lume a ta,
c-o sumedenie de relaţii, dintre cele
mai amicale şi mai fructuoase,
cu îndeletniciri cotidiene – toate succese,
din care s-ar elimina tot ce e
discutabil, incert, minat de îndoieli?”

Şi nu este de neluat în seamă
că doar în lumea aceea
s-ar repara o nedreptate :
nişte cărţi de poezii lăsate-n umbră,
ar stârni, în fine, un mare interes,
s-ar tipări în mii de exemplare!
Toţi le vor căuta prin librării,
cu o excepţie: autorul,
mereu nemulţumit, cu o
grămadă de obiecţii…


Pe urmele mileniilor

Marele faraon,
pe care soarele îl săruta
pe frunte în fiecare dimineaţă,
din dragoste zeiască şi-n semn de
eternă aducere aminte
a descendenţei lor comune,

a fost adus cu
o aeronavă de folosinţă unică,
de maximă securitate,
de provenienţă astrală,
şi primit cu onorurile cuvenite
unui împărat de seamă – înscris
în loc de cinste în
cronologiile galactice – ,
într-una dintre capitalele
investigaţiilor asupra vieţii
din timpurile străvechimii,
să-l cerceteze îndeaproape
mari specialişti, şi mai ales, să afle
cum arată, sub fruntea lui,
urmele de gânduri şi milenii.

Lucrarea, grea, pretenţioasă,
trebuia să înceapă într-o
dimineaţă, cercetătorii însă nu
au fost în stare decât
să i se închine şi, urmându-i
soarelui, să îi sărute înfioraţi,
cu pioşenie, fruntea
de zeu vremelnic pe pământ…

Lasă un răspuns