«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Timpul Coroanei

O grea tristeţe mă apasă,
că deocamdată rareori mi se deschide
Calea Coroanei, pe care pot
să urc din minte în inimă.

Încă îmi ispăşesc pedeapsa
ancestrală să fiu sub dominaţia
neuronilor şi a sinapselor
de marcă cerebrală,
a gândurilor şi conexiunilor
de calitate inferioară
care aici se zămislesc şi ruşinează
menirea Maiestăţii Sale Omul.

Dar se apropie timpul de graţie,
când stăpâna absolută va fi inima.
Noi vom fi inimile noastre,
vom construi o altă lume
în rezonanţă cu perfecţiunea.
Se va afla în fine cine este
Omul, Măria Sa!

Din când în când,
o generoasă inimă omenească
lasă să-i scape câte-un gând,
şi se petrece un mic fragment
din emblematica schimbare.

Se strigă atunci la viitoarele
răspântii : „ este de necrezut !”
Universul intră-n febrile pregătiri
de sărbătoare!

O existenţă doar a lor

Unu cu unu nu mai fac doi,
ca în banala operaţie aritmetică,
dacă se adună el şi ea
– pereche de îndrăgostiţi;
atunci se contopesc într-un miracol.

Vâltori adânci, sunt într-un
singur val, înalt, copleşitor,
nimic nu-i poate sta în cale.
O existenţă doar a lor,
desprinsă de lumile din jur,
unul celuilalt şi-o dăruiesc:

De toţi văzută, admirată,
invidiată – din afară;
înlăuntru – sunt numai ei,
cu o copleşitoare, imensă dragoste;
nu mai încape altceva nimic,
orice altă mişcare, străină
de trăirea lor, este părelnică.

Sunt împreună o mărturisire
a desăvârşirii întru
fericirea – parte din eternul Tot,
înscris pe frontispiciul vieţii,
mai dinainte de toţi vecii:

„Eu sunt Iubirea!”

Dintr-o scrisoare

E scrisă cu lumina
din focul veşnic viu;
cum să n-o scriu?!
Aş fi umbrit un timp
mult aşteptat de-o lume
bântuită de bolnave umbre.
Şi ar fi fost înc-o ratare
a năzuinţelor la marea vindecare,

prin dragostea
adusă de minunea
născută din eternitate,
pentru nădejdile nenumărate.

Scrisoarea mea
de dor şi drag de viaţă
toată-i speranţă…

Lasă un răspuns