«

»

Constantin Enianu – versuri

tricatrene

1
Doar jumătate din iubirea mea ai
Cealaltă o pun să judece întregul
Atunci când dor trimiți în ergul
Pe care seceta-i vătrai

constantin-enianu

Invoci sinceritate ca să știi
De poți străbate drum fără popas
Nu recunoști dorințe de pripas
Directe prin limbaje de copii

Eu sunt ca pala filă ce adună
Un vers dantesc sau modernist
Iubirea nelăsând arvună
Simțirii reci cu cald simplist

2
Presupun iubirea ce te poartă
Caldă-n nurii policromici
Când ziua veselă cu artă
Îți aranjează ochii gnomici

Viața își urmează clipul
Cu gândul ce vine alături
Ridică-ți voința cu chipul
Ca faptei declinul să-nlături

Exclud viciul ce mă-mbie
Rece-n pofte zootonice
În noaptea șireată ce știe
Să vândă iubiri anacronice

3
Mă cert pentru starea
Nedeslușită-n clipă
Să-ngemăneze rostul
Pietrei peste pripă

Și lupt pentru clara
Lumină ce-nfiripă
Speranța și rodul
Binelui pe-aripă

Mă-mpac cu mersul
Durerilor în pripă
Să vindec universul
Eternului prin clipă

4
Alte grâuri cheamă plugul
Alte râuri spală iia
Tu fecioară demiurgul
Ştii sluji rodindu-ți glia

Vezi iubirea clar cu firea
Nu te plângi de zburători
Sânul nu ți-l frângi aiurea
La luceferi pețitori

Ca o viață să rămână
Clară-n sens și-n bună lege
Mâna ta e-n veci stăpână
Pe urmași de-i înțelege

5
Ce nu-i comun trece-n polaritatea
La sânul căreia durerea zvâcneşte
Forţând simţirea ce ademeneşte
Dorinţele s-aprobe realitatea

Există la femeie şi bărbat altoi
De-acelaşi soare într-un grâu mănos
Din care firea şi-a întors pe dos
Şi faţă rostul ei de soi

De-aceea calm pe burta terei
Stă pasiunea mea şi o idee
Că tot ce-i bun şi rău la o femeie
E tot ce-i azi şi ieri în goana erei

6
Singur nu-s că tot te caut
Şi e ştiut de lumea toată
Că te ascunzi de mine-ndată
Ce ai ieşit ca son din flaut

Tu eşti mereu fecioară primăvară
Eu sunt trecut şi viitor de azi
Iar viaţa noastră lumii recomanzi
S-o ţină-n-ntrun volum ornamentară

Redând cuvinte lucrurile prinzi
Să le presari în forme cu nesaţiu
Amestecând simţire de horaţiu
Şi gând adânc prin care te perinzi

7
Îmi ajung simţurile ce le am
Să înţeleg geneza omului neam
Adam s-a coborât din pom
Şi vede mărul că-i atom

Eva născută din Adam
Cu pretenţiile de ram
Dă cu pumnii-n firmament
Că bărbatul face armament

Străină-i mintea de materie
De aceea în lume e mizerie
Iar instinctul prioritar sărac
Urcă din nou omu-n copac

8
Cu moştenită plăcere nevinovată
Străbaţi realul şi-l resorbi în tine
Ca simţul să reflecte urme
Cu care plămădeşti doar bine

E prea dor dorul ca să ţină
Uşoara pace a unui dor plecat
Din nou în valuri şi în stânci
Din nou venit pentru păstrat

Tu-n nervul ceasului de veghe
Serbezi chemările-mpăcate
Iar ochiul lumii drepte-ţi cere
Credinţa în sinceritate

9
În scobirea pietrei bunăvoinţa nu-i nimic
Doar morala e în stare de a o ţine-n sens
De-aceea mintea şi voinţa în daltă de aplic
Arată forma ca faţă a ochiului intens

Şi universul cântă pe o coardă-n mine
Deodată cu femeia-n reformări de marnă
Monotonii să frângă cu degetele fine
Ca dintr-un mic un mare să aştearnă

Astfel o reflectare calmă iese din zidire
Cu bun crez din arta ce arată
Puritatea firii întru fericire
Şi libertate-n viaţa de bine repurtată

10
Simţ adânc n-ai scos din ram
Când ai plecat pe al tău drum
Eu te-am urmat ad libitúm
Căci te iubeam ad litterám

Viaţa nostră este-un fum
Ieşit din eva şi adam
Îmi vorbeşti ad libitúm
Şi te ascult ad litterám

Semne vagi de vreme acum
Le frămânţi pe macadam
Tu mă alungi ad litterám
Căci te urăsc ad libitúm

11

Râsul-plânsul de repetă
Şi pe faţa mea de-omletă
Şi privesc cum a mea tină
Vrea iubire şi suspină

Pentru prometeu mesia
Am venit cu poezia
Să îi smulg din piept o za
Şi acvila de pe ea

Dar un gând mă-gheaţă
Corpul să îmi ţin de-o aţă
Când speranţa-mparte ouă
De la fenix pe dindouă

12
Setos de relativ cer o bere
În locul cu pestriţă lume
Unde se sorb istorii efemere
Şi vieţile-s deja postume

Întors cu faţa către tină
Văd cerul mic şi cenuşiu
Când vocea ta suav îmbină
Minciuni cu adevăruri potpuriu

Sătul de absolut ochiul se-ncarcă
Cu lunci păduri şi bolţi învoalte
Şi las deoparte lumea dionisiacă
Purtând fărâme de visări spre alte

13
Tu mă inciţi la gânduri
Ce nu sunt formulate
În stiluri noi masate
Sub freamătul de rânduri

De scriu îmi ceri anume
Doar adevărul pur
Minciuna ta să-ndur
Şi sceptic să văd lume
Tu din iubirea primă
Păstrezi ca resemnare
Tristeţea ca o ştimă
A florilor solare

14
Rea apari de supeficială ai iubirea
Şi în frământ simţindu-te-nşelată
Nu-nţelegi că toată amăgirea
Îţi înroşeşte faţa cu-a isteriei plată

Nu întreba de eşti iubită când iubeşti
Ca să te minţi cu întrebarea-n sine
Îndoiala asta nu are rost căci eşti
Iar certitudinea separă rău de bine

Tu n-ai hotar la căutarea din privire
Şi nici la verbul ce rosteşti curat
De te menţii cu prima ta pornire
Precum izvor pe-acelaşi vad purtat

15
Scriu întotdeauna despre iubire
Slujind firea poporului meu
Unde mai văd voievozi cu ştire
De mine totodată în complex de-anteu

Când pierzi iubirea treci inertă
Străbatere a nopţii-n stânci
Purtând o caznă ca ofertă
Precum sisif granit pe brânci

Stirpea mea pornită-i spre înalt
Cu mâna pe daltă şi inima-n izvoare
Un semn că azi şi mâine sunt un salt
Al patimii privirii sfredelind în soare

Constantin Enianu

Lasă un răspuns