«

»

Prof. univ. dr. Livius Petru Bercea – Dialog în teritoriu liric

D-na Mirela-Ioana Borchin și-a dovedit deplin capacitățile exegetice, în comentariul detaliat al poeziei lui Eugen Dorcescu, publicat, la finele anului 2015, ca postfață-eseu, la antologia (ediţie ne varietur) Nirvana (cea mai cuprinzătoare din lirica poetului)**. Recent, revine cu o carte, necesară – credem noi – pentru întregirea și înțelegerea acestui amplu studiu amintit anterior. Purtând un titlu preluat dintr-un poem al lui Eugen Dorcescu, Etern, într-o eternă noapte-zi, cartea a apărut recent la editura timișoreană „Mirton” și reprezintă, mai ales pentru Eugen Dorcescu, o modalitate de a-și defini limpede arta literară și opțiunile existențiale, iar pentru autoare o confirmare a considerațiilor hermeneutice din cercetările de până acum asupra liricii poetului. Poate, cartea ar fi fost bine să apară înainte de studiile, cu o bază solidă în textul poetului, ale d-nei Mirela Borchin. Ar fi fost mai eficientă atunci și ar fi ajutat la clarificarea multor afirmații din eseul hermeneutic integrat Nirvanei. Dar asta a fost opțiunea autoarei; sau cartea s-a alcătuit o dată cu studiul din Nirvana. Apropò de autor (autoare). Meritele sunt, în aceeași proporție, ale amândurora. La „rotunjirea” volumului a luat parte, în egală măsură cu autoarea, șì poetul Eugen Dorcescu.

Cele zece capitole ale cărții (zece dialoguri, de factură platoniciană), purtând un titlu comun, Despre fericire, sunt delimitate prin subtitluri despre care pot spune că, împreună, acoperă titlul întregului. Sintagma ne dă și măsura în care poetul preferă să vorbească despre chestiuni care pot părea exterioare poeziei; în orice caz, le consider premergătoare elaborării textului liric și e normal, pentru un poet, să se pronunțe cu precădere asupra acestor „preparative” și mai puțin în legătură cu textul definitiv, care trebuie lăsat în seama exegetului și a cititorului (sau, cel puțin, așa cred). În ciuda faptului că par a se referi la „realități” diferite, domeniul predilect de interes pentru interlocutori (d-na Mirela Borchin și Eugen Dorcescu) se delimitează destul de repede: cum și în ce măsură poetul aparține unei „religii” universale, cum s-a sedimentat trecutul (sub diverse forme) în conștiința poetului, cum funcționează drept catalizator arhi-amintirea. Celelalte domenii (asupra cărora se leagă discuții la un moment dat) sunt atinse mai puțin (sau așa mi s-a părut); semantica simbolurilor, forma poetică, receptarea (pe care le așez printre problemele de maxim interes pe care le poate aborda un asemenea interviu); toate discuțiile sunt reorientate preponderent spre ilustrarea primelor câmpuri de interes amintite mai sus. De altfel, și prefața cărții, semnată de Iulian Chivu, este dedicată, aproape în întregime, acestui subiect. Am mai scris despre poezia lui Eugen Dorcescu și despre exprimarea din partea sa a unor principii care guvernează textul poetic; îmi spun și acum părerea. Apreciez studiul lui Iulian Chivu ca necesar și binevenit drept prefață a volumului de dialoguri, mai întâi pentru că organizează sintetic informația cuprinsă în cele zece capitole ale cărții, informație la care se ajunge uneori prin recitirea atentă a textului, în sensul că un dialog poate începe pe anumite coordonate și ia, după câteva replici, o altă turnură. Apoi, Iulian Chivu, după cât și cum a scris despre cărțile lui Eugen Dorcescu, pare cel mai îndreptățit să întâmpine, prin cuvântul său, dialogul dintre cei doi. Așadar, consider că, din perspectiva pe care o adoptă în prefață, Iulian Chivu este un cunoscător de esență al liricii lui Eugen Dorcescu, iar ce ar mai adăuga cineva la comentariile sale ar fi poate nerelevant: lucruri de amănunt sau precizări punctuale. Aș vrea să-mi îndrept comentariul despre dialogul d-nei Mirela Borchin cu poetul Eugen Dorcescu (am accentuat intenționat termenul „poetul”) spre acele elemente care-i definesc lirica din alte perspective, chiar dacă aceste elemente sunt doar schițate în întrebările interlocutoarei sau în răspunsurile sale ori se insistă prea puțin asupra lor. Prima afirmație care mi-a reținut atenția vine din partea d-nei Mirela Borchin, destul de aproape de începutul dialogului, și ea încearcă să-l „fixeze” pe poet din perspectivă semiotică: „Din punct de vedere semiotic, vă aflați într-o paradigmă postromantică” (p. 24), pentru că „ toate simbolurile sunt negate, sfărâmate în mii de bucăți și reconfigurate” (ibidem). Ar fi o primă și importantă punere în lumină a poeziei lui Eugen Dorcescu, nu numai ca expresie propriu-zisă, ci și ca modalitate de „reacție” la o lirică saturată de alte simboluri, puțin semnificative. Aici trebuie citată / apreciată și afirmația lui Laurențiu Ulici, care prevedea evoluția poeziei lui Eugen Dorcescu sub semnul surprizelor, o evoluție „ascunsă”, pe care, probabil, puțini o puteau bănui. Alt element important care e adus în discuție (cu insistențe pe mai multe planuri și în mai multe locuri din dialog) este reluarea și detalierea definirii pe care poetul a dat-o simbolului, ca fiind „expresia lingvistică a unei realități antropocosmice”, definiție care ar putea fi susținută, la nivel lingvistic și funcțional (ca „realitate” în textul poetic al intervievatului) , de multele ipostaze ale eu-lui liric, în raport cu entități ca: avatarul, trubadurul, cavalerul, lupul, unele existente de la început în poezia lui Eugen Dorcescu, altele (avatarul, lupul) fiind mai recente. O atenție cu totul aparte se acordă raportului dintre poet și „ecologia limbii” (p. 43), aspect al dialogului asupra căruia aș vrea să insist. De mult mă bântuie gândul că limbajul poetic nu e o „altă limbă” (cum am auzit și am citit de multe ori). Limba nu ne dă voie, fie că suntem vorbitori obișnuiți, fie că suntem poeți, să ne mișcăm oricum, necontrolat, în interiorul limbajului folosit. Întotdeauna normele limbii ne constrâng prin ceva, iar Eugen Dorcescu ne dezvăluie că el se „supune” întrutotul canoanelor limbii, că își „strunește” riguros expresia poetică pentru a nu aduce atingere acurateței lingvistice a textului. Întrebarea lui (venită ca răspuns la interpelarea d-nei Mirela Borchin) presupune o mare responsabilitate și noblețe: „Cum să te ia în seamă scriitorii, urmași ai lui Cervantes sau Lope de Vega, dacă scrii cu greșeli? Sau urmașii lui Flaubert, a cărui frază scânteiază?” Periferizarea textului vine din indiferența scriitorului minor față de exigențele limbii, din ignorarea faptului că limbajul își cere dreptul la existență, „fiindcă nu e vorba de licențe, de bruscări creatoare ale limbii, ca la Eminescu, ci de neglijențe…” Această atitudine exigentă a poetului se trage dintr-o rațiune și un control superior: „Eul meu, cel empiric, și cel artistic, nu scapă, în nicio împrejurare, de sub controlul unei anumite lucidități, spectrale, astrale, abisale […] Scriu cu o hiperluciditate halucinantă, cum, parcă, am mai spus…” (p. 36). Mi-au mai reținut atenția și alte aserțiuni, precum: „Limba depășește logica” (p. 45), afirmație susținută din plin de textul poetic, sau: „Eu simt că am ceva de spus, nu am nevoie să chinuiesc cuvintele. Găsesc, pentru orice gând, singura exprimare posibilă în acea situație. Sunt atât de firești, încât se integrează imediat în flux” (p. 46). O ultimă chestiune asupra căreia se insistă în multe întrebări și răspunsuri privește receptarea operei poetice, act considerat drept „haloul creației” (p. 92). Receptarea vine din partea exegetului și, în egală măsură, a cititorului obișnuit. Dacă în receptare „interpretarea epuizează un anumit text, atunci aș zice că acela e minor”, spune poetul. Exprimarea anterioară lasă încă loc ideii de „operă deschisă” și angajează plurisensualitatea unei opere valoroase, ivită și din fericita fuziune a adevărului cu ficțiunea (p. 26), idee exprimată și de Eugen Dorcescu, altfel decât interlocutoarea: „Teme sunt pentru cine citește, nu pentru mine. Eu am scris, nu am tratat o temă sau mai multe…” (p. 25). Poetul care „abia acum își adună publicul” (p. 24) e bucuros de congruența dintre un public tânăr și poezia sa: „Am remarcat și eu cum au rezonat tinerii filologi la mesajul poeziei mele. Intensitatea lui tragică nu i-a descumpănit, nu i-a îndepărtat. Dimpotrivă…” (p. 91). Ei, tinerii, „reprezintă următoarea generație capabilă de receptare poetică” (p. 41). Optimismul poetului nu ezită să se întrezărească și vine ca un corolar: „Asta ar putea însemna că poezia mea are viitor…” (p. 41).

Dialogul curge firesc, fără „poticneli”, aproape ca o discuție lejeră despre preocupările noastre zilnice. Departe de a fi un reproș din parte-mi, consider că e o direcție urmărită voit de inițiatoarea convorbirilor pentru a înlesni citititorului de orice cultură accesul mai ușor la text. Cât privește răspunsurile, fie că vin în întâmpinarea întrebărilor, fie că (de puține ori) poetul le canalizează către esența a ceea ce are de transmis, au o rigoare pe care poezia însăși a lui Eugen Dorcescu o conține în orice vers. O întâlnire fericită a doi cunoscători de profunzime (deși de pe poziții diferite) a ceea ce se numește poezie.


  • Mirela-Ioana Borchin, Etern într-o eternă noapte-zi, Editura Mirton, Timișoara, 2016.

** Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Selecţie, schiţă biobibliografică, notă asupra ediţiei şi eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015 (608 p.).

Lasă un răspuns