«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Din memoriile unui îndrăgostit

Toate s-au petrecut doar
pentru c-amândoi ştiam acut
că eşti, că sunt…

Ai crezut că-i vis,
când ţi-am oferit, la o aniversare,
cea mai frumoasă stea.
Mi-ai spus că, probabil, e o glumă
invitaţia mea la o plimbare
nocturnă pe Calea Lactee,
sau când te-am prezentat prietenilor
mei din altă eră, ori dintr-o
faimoasă Agoră.

Cel mai mult te-a tulburat
când ţi-am prilejuit,
nu întâmplător, o întâlnire
cu o rază de altfel de lumină.

Fotoni cu delicată strălucire,
călători pe unde ce vibrează
cu blânde şoapte, în neştiute dimensiuni,
şi-n drumul lor nu lasă umbre.
Vin să aducă mângâiere, alinare,
sufletelor zbuciumate; vin pentru
eternitate, dintr-o îndepărtată
naştere dintâi, şi sunt purtătorii
dragostei ce nu se stinge
niciodată, când nu e alungată.

Deja-mi trecuseră prin inimă;
imense rezervoare erau acuma
pline cu nebănuite energii,
semn c-am intrat în rezonanţă
cu iubirea cea mai mare.

S-a ridicat cortina şi am
descoperit tărâmul magic, tăinuit.
Doar împreună aveam acces.
O!, ce poveste unică am trăit!

Din cele ale timpului
acela – acum legendă,
ai mai păstrat, ţi-a mai rămas ceva?!

un singur copac este verde.
Când a lovit încremenirea,
era ghindă în pământ,
se pregătea să prindă rădăcină.
Sevele erau sărace, a crescut
în post şi-a fost dăruit cu puterea
tăinuită în verdele mereu
singur cu rugăciunea.

Cărările ce străbat pădurea
de piatră se întâlnesc sub
coroana copacului verde.
Par pustii, neumblate.
Nici un mers nu păşeşte pe aici,
de spaima să nu se facă de piatră.
Dar nenumăraţi sunt paşii
ce plutesc spre copacul sihastru
pentru aleasă binecuvântare şi
umbrire măcar c-o frunză.

Paşii care ies din
pădurea de piatră
nu se mai opresc niciodată…

Lasă un răspuns