«

»

Eugen Dorcescu: Un cuvânt despre poezia lui Ion Scorobete

Poezia timişoreanului Ion Scorobete (poet şi prozator de talent, despre care, din păcate, s-a scris şi se scrie mai puţin decât ar merita), aşa cum ni se înfăţişează ea în recentul volum bilingv (română – greacă)*, se caracterizează printr-o pronunţată coloratură intelectuală, fapt ce nu impietează, ci dimpotrivă, asupra performanţei estetice. Un lirism rece, distant, aristocratic, foarte original, ce comunică prin enunţuri controlate sever de intelect, evitând, programatic, pare-se, orice sentimentalisme si orice brutalităţi. Ea nu este nici descriptivă, nici confesivă, nici afectiv-sentimentală, ci contemplativă, reflexivă şi interpretativă. Pe scurt: o poezie ce cultivă emoţia rece a ideii:

Ion Scorobete

Învârtit de lucruri pe degete
mă pierd în viaţa lor
în viaţa celorlalţi
în consumul acesta maşinal
care mă ingerează subit
într-un vârtej calm mă citeşte
sub auspiciile nopţii de mai
din preambulul gândului
care nu s-a rotunjit

Doar o lumină discretă
între ochii mei şi perpendiculara mişcării…

(Noapte de mai)

Suprarealism sui-generis, aşadar, cum prea bine se vede, supravegheat, temperat, strunit. În enunţul sensibil, intervine, pretutindeni, la momentul şi la locul potrivit, săgeata unui gând (a unui concept?), care, ca un duş îngheţat, domoleşte, surdinizează, dar, din fericire, nu ucide pasiunea:

…cât de rece în stil
e sfera sentimentelor libere…

(Scrisoare)

Or, poezia lui Ion Scorobete explorează exact această zonă ambiguă, situată între tulburarea lăuntrică şi gândul ordonator, între afect şi inteligenţă, între elan şi scepticismul amărăciunii discrete, decente:

Închid ochii şi aud apa cum străpunge
andezitul bolţii
un murmur acid îmi umblă
la şuruburi şi rotulă
o noapte artificială lasă aerul
să treacă prin obstacolul
pentru care preget
e vineri după-amiază
şi destul de frig
când nimeni nu e decis
să iasă din această strânsoare ferită
cu mici adaosuri

(Tunel)

Eul, inteligent şi iscoditor, doritor să dezlege enigma existenţei proprii, traversează, în căutarea de sine, câteva etape, decelabile la o lectură atentă, dar funcţionând, în genere, îngemănate în text. Contemplarea, mai întâi, ce se densifică în meditaţie, apoi meditaţia însăşi, încununată, în cele din urmă, de interpretarea lirică a datelor aparenţei (ale realităţii?):

Înlăuntrul timpului cad frunze
în moarte clinică
pe fâşia dintre noapte şi zi
vântul interpretează partitura
rece la o tastatură
dezacordată
prin partea opusă a malului
caut leac unui acces
de tuse neconvenţională
în preajma tufelor
cu orizontul de aşteptare răpus…

(Toamnă)

Periplul gnoseologiei artistice se încheie cu axioma axiomelor: fenomenele lumii materiale sunt nu doar impermanente, ci cvasi-iluzorii, blocul lor e casabil, fragmentat, totul, în lumea tangibilă, se destramă şi piere:

Lucrul care mă pofteşte prin toate
ferestrele
spiritului să-i dau de capăt
investeşte în mine
vitalitatea unei ploi
mă înrobeşte atâta dragoste
de neuroni
îmi pune capul pe butuc
îşi ia asupră-şi trăsăturile efemere
slăbiciunile
iluziile nedigerate

Astfel beau cu plăcerea
oferită ochiului
cum se destramă întregul niciodată
întruchipat

(Emoţie)

La limită, nu există dihotomii, nu există contrarii, ci doar Iluzia, Maya, impasibilă, dominatoare, de neocolit, vag dispreţuitoare:

…este o lungă reciprocitate a
adevărului cu vidul pentru
compoziţia neautentică
din ecuaţia în recuperare
cum o aşez în poem drept tavă pentru
seminţele germinate
între durerea bucuriei şi lumina
întunericului

(Germinaţie)

Entropia universală e sesizabilă, cu deosebire, în peisaj (privit, contemplat şi, deopotrivă, halucinat: Toamnă, Album) sau în edificiile erodate de vreme şi vremuri (Castelul ondulatoriu). Astfel este elaborat “tratatul despre nimic” (Sociologie), astfel se întemeiază “ştiinţa nimicniciei” (Investiţie).
La acest palier, intervin, salvator, limbajul, arta, mecanismele comunicării, mesajul, încercând să îmblânzească cerbicia referentului, să depăşească hiatusul dintre lume şi grai. Poetul simte că realitatea ultimă e non-comunicabilă şi că, tranzitoriu, pentru a ne putea acomoda, convenţional, cu ea, trebuie să recurgem la simbolismul cuvintelor:

Alerg printre cuvinte deloc lejer
împrejurul unei realităţi
înfiorător de tenace…

(Comunicare)

Ceea ce impresionează, însă, şi dă o notă cu totul aparte acestui discurs, ceea ce se opune, suprasegmental, entropiei este rigoarea tonalităţii. Fermitatea ei. Celor două li se alătură precizia geometrică a tectonicii, toate aceste mecanisme generând misterul unei forme, grea de conţinut, ce-şi păzeşte, cu străşnicie, chiar conţinutul. Sensul nu e nici devoalat, nici sugerat, ci oferit odată cu prea-plinul formei. De aici, imboldul de a relua lectura, semn indubitabil al complexităţii, al profunzimii, al valorii.
N-ar fi exclus ca exegeza operei lui Ion Scorobete abia să înceapă. „Pro captu lectoris, habent sua fata libelli” (Terentianus Maurus).


  • Ion Scorobete, Exerciţii de singurătate, Ασκήσεις της Μοναξιάς, Amanda Edit, Bucureşti, 2016.

Timişoara, noiembrie 2016

Lasă un răspuns