«

»

DE LA AUGUSTIN LA DRĂGHICESCU

După traducerea-restituire românească, Noua Cetate a lui Dumnezeu, Paris, Marcelle Lessage, 1929, urmează acum, în două volume: Adevăr și Revelație, Paris, Felix Alcan, 1934, alcătuind o trilogie monumentală împreună cu Dumnezeu și destinul omenirii, scrisă și publicată în românește. „Studiul nostru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu.” O ediție in spe în zece volume a operei lui Dumitru Drăghicescu propusă de profesorul Virgil Constantinescu-Galiceni ar include: I Ontologia umană; II Din psihologia poporului român; III Problema Conștiinței. Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea Unie a românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale; VII Noua Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea I; IX Adevăr și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul omenirii.
Din cărțile lui Dumitru Drăghicescu:
Le Problème du déterminisme social. Déterminisme biologique et déterminisme social, Editions de la ″Grande France″, Paris, 1903;
Du Rôle de l’individu dans le déterminisme social. Thèse prsentee a la Faculte des lettres de Paris, F.-R. de Rudeval, Paris, 1904;
Raporturile dintre drept şi sociologie, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1904;
Le Problème de la conscience. Etude psycho-sociologique, Editions Felix Alcan, Paris, 1907;
Din psihologia poporului român, Librăria Leon Alcalay, Bucureşti, 1907; Reeditări: Editura Albatros, Bucureşti, 1996, 2003; Historia, Bucureşti, 2006;
L’Idéal créateur. Essai psycho-sociologique sur l’évolution sociale, Editions Felix Alcan, Paris, 1914; Traducere: Idealul creator. Eseu psiho-sociologic asupra evoluţiei sociale, trad. Virgiliu Constantinescu Galiceni, Editura Albatros, Bucureşti, 2006;
Le renouveau religieux et la guerre mondiale, Les Imprimeries „L’Independance”, Bucureşti, 1916;
La Bessarabie et le droit des peuples, esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique, Editions Felix Alcan, Paris, 1918;
Les Problèmes nationaux de l’Autriche-Hongrie. Les Roumains (Transylvanie, Bucovine, Banat), Editions Bossard, Paris, 1918;
La Transylvanie: esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique, Editions Felix Alcan, Paris, 1918; Reeditare: Editura Albatros, Bucureşti, 1997;
Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1922;
La Réalité de l’esprit. Essais de sociologie subjective, Librairie Felix Alcan, Paris, 1928; Traducere: Realitatea spiritului: eseuri de sociologie subiectivă, trad. Luiza Dascălu, Editor Mihai Dascăl, Bucureşti, 2003;
La nouvelle Cité de Dieu, Marcelle Lesage, Paris, 1929;
Vérité et Révélation, 2 vol., Librairie Felix Alcan, Paris, 1934;
America y la Liga de las Naciones, Botas, Mexico, 1937;
Marea Unire a românilor cu românii: 1918. Banatul şi Transilvania; Bucovina şi Basarabia, Editura Albatros, Bucureşti, 2001.

Ca Maurice Blondel axându-și opera pe doctoratul Action, Dumitru Drăghicescu își aprofundează determinismul sociologic doctoral, de la indestructibila structură Din psihologia poporului român la trilogia profetică a sfârșitului de viață. Actualizând revelator nu numai De civitate Dei a sfântului Augustin – cf Organon de Aristotel, Novum Organum de Bacon, Tertium Organum de Uspensky -, dar purtând și ecouri poate subconștiente din Viața lumii de Miron Costin sau Memento mori de Eminescu.
Dintru început, America l-a receptat, prin George H. Mead, cu recenzie-studiu asupra: Du Role de l’ individual dans le Determinisme Social . D. Draghicesco . Paris , Felix Alcan , 1904 . Pp 367.Le Probleme du Determinisme Social , Determinisme Biologique et Determinisme Social . D. Draghicesco . Paris , Editions de la Grande France , 1903 . Pp 99 . „Concluzia întregii materii este că psihologia este decât pedagogie aplicată, declarația în termeni individuali ai operației prin care societatea își controlează membrii, și ia din timp măsurile necesare pe care le implică integrarea socială. Astfel, sociologie și psihologie devenin identificate, fiind decât aceeași știință privind spre același domeniu prin ferestre diferite.” (George H. Mead, Universitatea din Chicago .
Publicat în Psychological Bulletin 2, (1905): 399-405. Nota editorilor: „De peste un deceniu, am ortografiat greșit numele lui Draghicesco. Mulțumim lui Filipe Carreira de Silva pentru corectare.”)
Noua Cetate a lui Dumnezeu revelează – ca întraga trilogie – o construcție poliedrică – istorie, evoluție, profeție – de exhaustivitate epistemică afinitivă cu empatii și alergii la personaje arhetipale, artiști, gânditori, o epopee socio-filosofică, un cronograf socio-religios în jargon sorbonard, o hermeneutică sociologică a dumnezeirii în umanitate. În țesăura textuală rezonează sentințe de rădăcină biblică sincronizate cu frunzișul referințelor, pe o tulpină proprie. Înlănțuirea de idei, subânțeles teoretizată, frazarea și cuvintele se desprind din continua demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.
Într-o terminologie deschisă, continuu recizelată, cumulativă, spiralând repetiția și insistența clarificativă, diferitele registre ideatic-stilistice se pot solda cu receptări integrate, dacă nu preferențiale, respingând sau admirând, retușând, inducând și cititorului o reactivitate pro sau contra. Neuitând patina de epocă interbelică, Paris-Geneva, în care chiar ne afăm întru imensă grație drăghicesciană, cu un limbaj conceptulal devenit între timp literatură, precum revoluta dulaitate păgânism-creștinism. Cu avantajul unei percuții paraconceptuale, pe formulări modelatoare, de gândire directă, de empatie diacronică dispecerată de teză, de ideal.
Următorul volum, Adevăr și revelație, este atrage prin ideea de Dumnezeu: „Ideea de Dumnezeu este cea mai înaltă expresie a sufletului uman; prelungind la infinit facultățile acestui suflet, se poate anticipa asupra termenului evoluției progresive în care este angajată umanitatea istorică, realizarea lui Dumnezeu în umanitate, sau pentru a spune mai bine la deificarea umanității, și venirea Cetății lui Dumnezeu; că sufletele bune își eclozează visele la umbra lui Bergson sau a lui Vivekananda, nu vedem niciun inconvenient.” H. Corbin: D. Draghicesco, Vérité et Révélation (Bibliothèque de philosophie contemporaine), Paris, Librairie Félix Alcan, 1934, 2 vol. in 8, XIV 1000p.
Sau: „Amploarea intereselor lui Draghicesco poate fi văzut în cărțile sale al căror subiect variază de la America și Liga Națiunilor la rolul individului în societate, de la mintea omenească la problemele monetare.
Suntem interesați aici, cu toate acestea, în special de lucrarea sa în două volume de mai mult de o mie de pagini în limba franceză intitulată Vérité et Révélaion ( Paris, 1934). Aceasta țintește să formuleze o „nouă religie și o nouă idee a lui Dumnezeu” pentru raționaliști , necredincioși deranjați, și chiar atei.” Întocmai cum creștinismul, susține Draghicesco, nu a fost un neo-iudaism, ci o nouă religie, astfel și noua, universala religie pentru timpul nostru nu poate fi un neo- creștinism. Deși autorul abordează mai multe probleme în această lucrare uriașă, ne vom concentra atenția asupra punctului său de vedere despre univers și a noii sale idei de Dumnezeu.” John H. Hershey: Dumnezeu , om și Dimitrie Draghicesco. In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.
Adecvarea traducțională a avut de a face, pe de o parte cu o operă veche de opt-nouă decenii, pe de alta, cu una nouă pentru noi, după o ignorare absolută, zguduitor de actuală și cu soluții-disoluții de viitor. Și este vorba de a o pune în circulație după „schimbările la față” (formula sa) anticipate de contemporanul lui Eminescu, Brâncuși, Arghezi. Faustianismul lui Drăghicescu este dublat tacit de modelări clasice românești.
Dumitru Drăghicescu este un scriitor în schițe și arabescuri religios-științifice pe propria doctrină a conștiinței-imortalitate. Poate oare fi, retro, receptat de-a valma ca tens, arid, utopic, socialist, tautologic, idealist, sinucigaș, aristocrat, cosmopolit, moralist etc.? Am apelat și la eufonii-româno-franceze, ca de epocă, spre a da totuși impresia unei pledoarii tragice din viitor și iar din viitor.
Vor putea fi atrași pasionații de idei și istorie, fantaștii, pelerinii în timp, poate și regizorii de teatru și film. Filosofii și sociologii vor măsura pierderea irecuperabilă, cu ce consecință, a mesajului său vizionar. Dacă i se admite pledoarismul, lectura poate fi de catehism, singura religiozitate auctorială fiind aici Societatea Națiunilor. Dacă recepția intră în dificultate – tematic, stilistic, ideologic – folosul va fi și mai substanțial decât admirația pasivă a unei creații de evidentă grandoare.
PUȘI DINULESCU
Din nou despre livadă…
Aseară am revăzut la televizor Livada de vişini. Pierdusem la prima vizionare puţin din început. Şi acum recuperam.
Cam tenebros pentru gustul meu începutul! Eu n-aş fi făcut aşa ceva. Şi dacă eram în pielea Valeriei Seciu, nu i-aş fi lăsat. Fiindcă există un prag al decenţei, care nu trebuie trecut.
Decenţă ca-n faţa morţii sau în faţa sexului, decenţă şi-n faţa ravagiilor pe care le face timpul în carnea omului. Şi mai ales şi când e luminat trupul ăsta, ajuns unde-a ajuns, pentru a ni se explica unde-a ajuns…
Dar m-am ţinut tare şi-am trecut de începutul ăsta brutal, prea voit epatant, iertându-l până la urmă pe regizorul cel tânăr, incapabil, încă, poate, să conştientizeze grozăvia bătrâneţii şi a morţii…
Cu chiu, cu vai, am trecut. Noroc c-a fost scurt…
Şi-am intrat într-un prezent al piesei, cu o Valeria Seciu seducătoare, în ciuda senectuţii, frumoasă ca o sfântă şi esenţială ca un suflet.
În fine, o poveste, care, acum, la a doua vizionare, avea, parcă, şi mai mult relief, dirijarea măiastră a personajelor se organiza febril, într-un contact viu, neaşteptat cu fiinţa actorilor, care îşi trăiau condiţia şi situaţia momentană a personajului, când direct, implicativ, când cu o oarecare detaşare şi acest mozaic fiind mult mai expresiv decât o banală şi cuminte reproducere de stări şi semnificaţii.
Această aparentă, pentru un neavizat, ne-unitate de stil, este percepută astfel doar de spectatorul incapabil de a se adapta simultan cu eliberarea mesajului scenic. E ca atunci când nu poţi să ţii pasul cu exprimarea vorbită a unei limbi insuficient cunoscute, pe care nu o poţi decripta decât într-un text, care-ţi dă mult mai mult răgaz. Să prinzi din zbor e mult mai greu. Recomand, de aceea, pentru oamenii de bună credinţă, o revedere.
Această modalitate de lucru, a rigorii, combinate cu dispoziţia improvizatorică, să nu uităm că este apanajul marilor regizori, cu acea capacitate de a combina invenţia cu un adevăr natural.
Decorurile Danei Moraru, exuberante, dar pe alocuri cu tuşe de o delicateţă de filigram, costumele fabuloase ale Liei Manţoc pentru Valeria Seciu, dar şi celelalte costume (Silvia Porojnicu), imaginea (Cristian Stoian), pendulând cu personalitate între lumină şi mister, ca şi ceilalţi profesionişti din echipă, l-au anturat pe Alexandru Lustig în acest spectacol de înaltă excepţie. Iar Demeter Andras Istvan, directorul teatrului din TVR, a fost cel fără de care nimic n-ar fi fost posibil.
Mă-ntorc la problema cu Valeria Seciu. Ce-ar fi fost acest spectacol fără ea, fără acest abur de vis şi sfinţenie, care poate că este numai al ei? Ce-ar fi fost, totuşi, dacă Ranevskaia ar fi fost dintr-o generaţie mai tânără? Şi avem destule actriţe excepţionale, o Carmen Tănase, o Maia Morgenstern, o Adriana Şchuiopu, o Rodica Negrea, o Adriana Trandafir, o Maria Teslaru, o Dana Dogaru, o Manuela Ciucur… şi enumerarea nu se opreşte aici, la ce doar mi-a venit pe loc în minte…
Ar fi fost, desigur, bine, dar Cehov cred că n-ar fi fost de acord , dacă s-ar fi putut să fie întrebat…
La începutul anului 1904, anul premierei absolute a piesei, din păcate şi anul, care avea să fie ultimul din viaţa acestui legendar dramaturg, la solicitarea Verei Komisarjevskaia, o mare actriţă a timpului, Anton Pavlovici îi răspundea că rolul central al acestei pieseîl îl are o femeie bătrână, absorbită numai de trecut şi pe care prezentul n-o interesează.
Cum rămâne atunci cu spectacolul lui Dodin, în care rolul Ranevskăiei e jucat de o femeie care arată cam de 30 de ani şi care mai face şi sex cu Lopahin?
Nu e asta un sacrilegiu?
Batjocorit la el acasă, Cehov se regăseşte splendid, adevărat, cel puţin acum , în spectacolul ăsta, deşi există şi-n teatrul românesc Dodini d-ăştia cu ghiotura, care profită de pe urma unui nume, în care s-au băgat cu de-a sila, ca nişte ţigani oploşiţi într-o casă fără stăpân…

Lasă un răspuns