«

»

Adina Dumitrescu – poesis

Flacără intermitentă

Lumina lumii sub pete solare
toamna sau iarna făcută sloi,
lumina lunii hrana vârcolacilor
periodic, lumina bunilor noştri confraţi
cu capete luminate
suflată cât mai departe, înapoi,
lumina din noi aprinsă

Adina Dumitrescu


sporadic din nimic, din păreri,
pe această lumină o găsesc.
Simt că e ascunsă undeva.
Şi păşesc în pas reptilian de triton
olog ajuns vegetarian
printre negrele umbre, cornate,
săritoare de minge pe buza cazanului.
Sunt numai radarul pineal, apendice rudimentar,
fără să-mi revendice nimeni
târâtul, că-i ascuns, ieşit din uzanţă
sau e zdreanţă aruncată,
mestecată de bena maşinii
ce transportă gunoiul.
Am găsit-o. E flacără intermitentă
în funcţie de întrerupător.
O privesc, nu mă dumiresc,
parcă am mai văzut-o undeva
ori în alte timpuri, friguri îmi
curentează spatele, am ajuns
să nu-mi mai recunosc spusele,
palmele, care-s roşii ca la hepatici?
Port lumina aceasta cu mine
de când mă ştiu, în rest am uitat totul,
rostul mi-e-n ochi, chiar de-i închid
sau deschid periodic. Şi dacă flacără
e, chiar de apare intermitent în tine,
în mine şi sub poalele copacilor
vecini aurului dacic, înseamnă
că se poate întinde, poate fi trasă
în fire acoperitoare, asemănătoare
soarelui. Şi dacă iezerul Vâlcii e azi
întunecat, poate mâine se-aprinde.
O, pământ de pădure, de deal, de ferigă
făcută covrig, nu mă ning, nu te ningi,
nu te lăsa pradă întunericului frunţilor
goale, ascultă, nicovalele bat potcoavele cailor
de povară şi sar scântei ca-n jurul
artificiilor zilelor mari, însemnate.
Speră, arzi şi bucură-te!

Păzeai estuarul

Păzeai estuarul, puf trestioară, cu frică.
La o adică, la prima pală ai fi sărit,
te oprea puful obrazului, împăcarea
cu sinele-ţi, vieţile atâtor luceferi
pătate de Luciferi împănaţi spiţelor
bicicletei cu roţi inegale.
Stăteai la taclale cu tine pe marginea
fluviului, te socoteai un învins şi-a învins
delăsarea. Culcarea, ţi-ai zis, nu mai
e nimic de făcut, e de privit şi de scris,
lucrul obişnuit. Tot puful, tot aproapele-ţi
fusese aspirat de pâlnie.
Dafnia translucidă din spate
tremură, se frământă, îşi rupe mâinile,
nu ştie cum să te facă să-ţi iei avânt,
să te arunci învolburării. Se strânge arc
şi te înţeapă, te aruncă şuvoiului.
Apă, mâl şi nisip, grohotiş adus din
munte, arbori uscaţi, arbori verzi,
cirezile gândurilor închistate, înscrise
în pătratele sau cercurile mărginite,
embrionii stelelor de mare, toate se
malaxează, unele cad la fund,
altele se agaţă de cele din faţă,
apele urlă surlele îmbrăţişărilor
morţilor cu vii, numai spre seară apare
pe val lumina pufului trestioarei, fulguraţia
Euterpei, cu înţelesul grav, întruchipat
în Apollo. Zâmbea. Apele se liniştiseră,
sita triase pepita împrăştiind-o.
Şi dafnia? se întreabă transfocatorul
în pauza de ţigară, se aruncă şi ea?
Acvariul e gol, gupii n-au de mâncare,
scalarii se-agită. Se aude: vin,
vin, vin acum, cu sânul plin!

Lasă un răspuns