«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Dansaţi?

Aleasa mea din
fiicele Pământului,
mai ai vreo dispoziţie
să îţi aduci aminte de emoţiile
invitaţiei la dans?!
Eu le trăiesc şi acum.
Dansaţi?

Un accident stupid
şi valsul nostru atât de îndrăgit
e consumat demult, definitiv.
Dar încă te invit la dans şi sunt
la fel de emoţionat.
Măcar atât.
Dansaţi?
Veneam la tine
de fiecare dată cu o floare.

Ca să nu uit paşii,
am mai dansat cu nişte stele
şi cu o auroră boreală
la onomastica stelei polare.
Curând am să dansez
şi cu eternitatea.
Dar nu-s de comparat
cu acel înfiorat, demult,
„Dansaţi?”

Mare boier

I s-a dus vestea
de boier mare, şi l-a păstrat
memoria legendei.

La vreme grea de foamete,
nu şi-a lăsat semenii să moară.
A pus la poartă vase mari
pline cu lapte în fiecare dimineaţă,
să fie pentru obştescul mic dejun,
şi şi-a deschis hambarele,
să ia pe îndestulate
fiecare din bucate.
Trecem prin zile şi prin nopţi
nebune, când existenţa noastră
se clatină din temelii.

De este zi ori noapte, sinele
mă îndeamnă să nu-mi închid intrarea.
Am înlăuntrul plin cu flori,
sunt chiar fiinţa mea.

O foamete mai rea bântuie acum:
în lume e tot mai puţină dragoste!
Fără de grija că s-ar epuiza,
şi în nevoie aş fi şi eu,
florile mele se dăruiesc, neobosite,
ajunge o adiere din parfumul lor.

Le-a sărutat Cerul într-un vis
de unde mă rugau să nu mai ies.
M-au invadat mulţimi flămânde,
intrarea este liberă.
Din miresme fiecare ia cât vrea
– esenţe miraculoase, atoatetămăduitoare
ale dragostei divine, salvatoare.

Planeta s-a oprit în admiraţie:
„mare boier!”

Negaţia

Să ştii de unde
ţi se trage.

Ai împrăştiat în jurul
tău negaţia
nocivă, duşmană, distructivă,
uneori devastatoare.
Nu ai văzut-o niciodată
cât de hidoasă poate fi la înfăţişare.

S-a dus zglobie-n invizibil zbor
– o!, cât de libere sunt
păsările-duhuri ale neînduratului
amăgitor nu negru –
şi a pătruns în tot ce-a întâlnit în cale,
cu adresă şi la întâmplare.
Şi ce satisfacţii a avut!
A semănat tristeţe, suferinţă, moarte.
Toate seminţele au rodit.

Dar cel mai mult se bucura
– supremă, fără leac perversă –
atuncea când intra-ntr-o floare,
s-audă cum vorbeşte
admirativ, uimită lumea:
ce minunată e şi ce frumos miroase!

Iar când n-a mai avut gazdă,
s-a întors la baştină,
şi a continuat neobosit să semene…

Lasă un răspuns