«

»

Adina Dumitrescu – Retez

Lungi sunt nopţile începutului
iernii, ale bătrânului lumii, chiar de-s
minute! Pleoapele-i întredeschise
primesc puncte exterioare, interioare îi
devin locurile nemăsurabile. Din ciclul
Krebsului alege picătura de apă vopsită,
pictată în roşu, ca a sângelui sau cea
verde a frunzei, copiatorul imprimantei
o lungeşte, lăţeşte, până-n pădure, alungă
spinii murului ajungând la copaci. Merde!
Parcă erau doi arbori bătrâni stăpâni pe
pădure, pe cuvinte, acum unul e drept, altul
culcat cu genunchii la piept, cum o fi căzut
retezat şi cine coafează copaci până-i
retează? De nicăieri nici un sunet, de
departe un tunet prevestitor de furtună,
acum iarna? Să las joaca, promoroaca
mă ceartă, dar din drept se face genunchi
scrijeliţi pe ghioci de nucă, în fugă îşi pleacă
surul pe tălpiciul scoarţei copacului căuş,
rumeguş îi e tot interiorul, de jos până sus,
curat, numai bun de pus strat hamsterului
pierit de prea încălzit, de soare, oare de nu-i
alături secure, nu bate vijelia, n-a bătut, cum s-a
făcut de a căzut retezat? Scărpinat de scăfârlie…
A căzut singur, din trufie, a vrut el să fie cel
mai falnic copac, cel mai înalt şi cel mai învăţat,
în jur n-a mai contat nimic, iarba-i uscată sau
nevăzută, florile nemirosite, i s-a uscat iasca,
a pierdut apa, aripa cerului ce l-ar fi agăţat,
aripa păsării ce i-ar fi cântat… se zbuciumă
bătrânul, îi sună buciumul pe dinăuntru, se
tot scarpină, de-i urcă părul în grindă…
Am găsit, zice! Încerc să-l salvez, cu unghiile îi
dezvelesc rădăcinile cele mai groase. La capete,
găsesc micorize nemâncate, încă proaspete, au fost ferite
de frunze uscate şi o alege pe cea mai mică, cea
pe care n-ar fi mâncat-o nici ultimul car, are şi lăstar,
o rădăcină firavă. O voi replanta la sân, din sân să
îşi bea laptele, apoi, înapoi în pădure, să „crească-ntr-o
zi, cât alţii-ntr-o viaţă” şi va creşte! Îmi dai povaţă
mai bună? Spune-o!

Lasă un răspuns