«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

Black Opium

Între timp şi netimp un strigăt, o durere, o speranţă.
Ca o prelungire a visului, întind mâna,
încerc să-ţi mângâi chipul de stele irizat,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi,
în imensitatea cerului prin care
îi cauţi cheia
în unica călătorie a vieţii.

Irina LuciaMihalca

Plouă ca în vechile mele poeme
– un fulger a sfâşiat cearşaful cerului…

Tăcerea curge din bolţi în mâinile noastre,
pe unda sufletelor pereche,
un labirint fără sfârşit în respiraţia
unui timp comun
ce pare beţie a umbrelor nopţii,
emoţie furată din astre
prin frunzele risipite de toamnă,
împrăştiind fiori din adierea visului…

Explozia de emoţii te-nvăluie, te domină,
un contrast tulburător, o tensiune
dintre lumină şi întuneric,
un clar-obscur vibrant, senzual,
copleşitor şi obsedant
îţi trezesc simţurile, ca un drog.
Totul se contopeşte
într-un văl misterios, electrizant.
Arome suave în note incitante
dezvăluie acorduri solare, delicate,
o armonie între note disparate.
Este lumina de pe un alt tărâm,
dar este şi caldură, şi visare, şi nostalgie.
O lumină patinată
pare a încifra magia fericirii.
Cu delicateţe ne cuprinde,
încremenind în timp
sentimente şi gesturi irepetabile
care ne-au aparţinut într-un timp
şi care ne vor aparţine pentru eternitate.

Mereu se vor căuta
la vederea unui zâmbet răsfrânt,
un dans mut în care au intrat de dincolo de timp.
Legaţi prin soartă sunt mai puternic decât orice gând.
Între veghe şi somn, praful purtat de vânt
– misterul, cheia timpului…

Dincolo de marginea vieţii, undele se propagă
pe pietre, pe frunze, pe drumul unde
zefirul
le risipeşte zi şi noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului
pe drumul început
din nostalgie,
devenit pas, devenit glas,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa.

În poveşti magice
se desfaşoară pe ei însişi.
Împletirea pietrelor şi-a oamenilor este un dar.
Las culorile să vorbească
prin pictura esenţei cuvintelor!

15.10.2016

Cea mai frumoasă carte

Eliberat de tot şi de toate,
gândul
străbate universul,
auzit eşti, totul se imprimă.

Pe litere, pe silabe,
cu fiecare vers,
din filă în filă
şi printre rânduri ai s-o citeşti.
O carte mereu nouă, nesfârşită!
Prin fiecare gând, prin fiecare trăire
o cauţi şi-o regăseşti.

Îi citeşti surâsul misterios, îi citeşti lacrima,
îi citeşti emoţia adâncă,
îi citeşti lumina jucăuşă, fericirea,
tăcerea i-o citeşti.

Cu fiecare rând, cu fiecare detaliu,
parcurgi fascinat
noi stări, noi sentimente,
atent îi citeşti fiecare mişcare,
fuziunea de linii şi jocul de culori,
lumina unică ce-o însoţeşte,
libertatea,
mâinile, pielea, buzele,
părul în vânt,
mersul şi unduirea şoldurilor,
cerceii cu perle, clinchetul brăţărilor,
rochia, eşarfa
şi sunetul tocurilor ei înalte.

Dacă o stea norocoasă te urmează,
îi vei citi captivat zâmbetul,
soarele din priviri, respiraţia,
timiditatea
fiecărui centimetru revelat,
ca, mai târziu,
dacă te lasă,
noi pagini vei descifra,
încrederea, dezinvoltura gândurilor,
fricile, spaimele, blocajele,
dorinţa, vibraţia,
reverberaţia fiecărei atingeri.
Înduioşat, cititorule,
ai să-i contempli,
ochii de mamă, calzi, umezi.

Prin toate vei creşte,
vei înţelege, vei deveni bărbat.

Chemarea

Un gând alb, ca un porumbel,
se roteşte
pe cerul inimii lor.
Un gând alb.
Un gând alb se roteşte.

La ţărm de mare se opresc
ţinuturile prin care
au traversat
încântate cuvinte,
ursite cuvinte,
înflorite cuvinte,
plămădite,
în lumina lunii,
la revărsatul zorilor,
din lut şi dintr-un nou pământ,
scăldate în apa de izvor
şi-n roua lacrimilor.
La ţărm de mare.
La ţărm de mare se opresc.

În căutarea lor, în noapte,
şoapte imperceptibile plutesc peste ape,
peste ape întinse
plutesc în splendoare,
printre pleoape, cuvinte albite
de dor şi lumină
zboară, prin timpuri,
spre noi ţinuturi,
spre ţinuturi de vis,
peste păduri, câmpii,
zăpezi, focuri,
nori şi ape,
departe,
departe,
tot mai departe,
în inima pietrei,
în inima apei,
la marginea lumii,
sub cerul cu stele
se regăsesc în iubire.
În căutarea lor. În noapte.

Cum vin toate acum…

Cum vin toate acum!
Cât de mult doare simplitatea
ce nu poate fi tradusă exact!
O floare aşteaptă să-nflorească,
cuvântul nu a ieşit din matcă.
Deşi străluceşte nu o vezi.

Melodioasă ca un izvor este vocea ei,
dacă nu-i prinzi firul bine
se poate rupe pe emoţie!
Ai învăţat-o să plângă şi o topeşti,
ai învăţat-o să plângă şi-acum te bucuri.
Aici este diferenţa
şi marea asemănare, draga mea!
Dac-am putea reţine emoţiile
am fi cei mai bogaţi oameni,
dar ele sunt ca penele desprinse
din penajul unei păsări!

Cândva i-ai spus: – Ştii ce găsesc în tine, iubito?
O inocentă maturitate! Timpul trece şi tu te verşi,
la fel de repede, spre râul acela mare.
Sufletul tău se uită pe marginea lui cum curge.
Iubesc inocenta maturitate;
văd simplitatea ce n-o poate nimeni opri.
Să atingi toate treptele! Nu există limite!
Iubeşte, îndrăzneşte, cântă, slăveşte!

Iluzile sunt ale noastre, ale tuturor!
O trecere prin lume, un semn de carte,
amurguri, trăiri, neastâmpăr,
surplus de căutări, emoţii,
atingeri, doruri, tăceri,
amintiri scăldate
în lumina dată şi primită,
şi-n toate găsim omul,
şi-n ce poate, şi-n ce nu poate!

Mă gândesc la valoarea ultimei înghiţituri
dintr-un pahar ce fusese plin cândva.
Oare ne grăbim?
Iubirea nu are distanţe.
Când îţi place licoarea, sorbi cu plăcere.
Nu ştim să ne oprim!
Când suntem strâmtoraţi
strecurăm ultima picătură?
Poezia nu trebuie să dispară!

Lasă un răspuns