«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Unde floare nu e…
Dacă am înţelege în profunzime
miracolul unei flori,
întreaga noastră viaţă
s-ar schimba din temelii!
BUDDHA
Rotaţii tot mai ample
vor străbate spaţii enigmatice,
necunoscute, bizare galaxii.
Cândva inabordabilul „cel mai departe”
îl vom lăsa în urmă, epuizat.

Culori din alte curcubeie
vor străluci cu generozitate,
şi ne vor spune cu îngăduinţă,
binevoitoare, în convingătoare imagini
că marginile căutate nu-s acolo,
că nicăieri nu-s margini;
că unde am ajuns este ca şi la noi,
un centru al Universului,
cu totul altfel la cea dintâi vedere,
acelaşi, în esenţă.

Şi, întru adevăru-acesta de netăgăduit,
ne vor dărui o floare
de pe-acel meleag, cu dedicaţie:
„Fără de mine,
totul e zădărnicie!”.

Ne întoarcem către casă.
Când vom ajunge, o vom pune în rând
cu a noastră, lângă mesajul
tainic din petale:
„Unde floare nu e, nimic nu e!”

Două înscrisuri din aceeaşi carte,
de acelaşi autor.

Tablouri diferite

În Iadul venit în vizită,
la invitaţia pământenilor,
prin fumul gros, irespirabil,
al conflagraţiilor cu praf de puşcă
dintre fraţii oameni – cu obârşia
din aceeaşi mamă şi acelaşi tată – ,
s-a ivit nefiresc o căsuţă stingheră.
Răspândea până departe
sufletelor în nevoie de-alinare:
„Bine aţi venit!”

Au ieşit întru întâmpinare
un copil cu o bucată de pâine
şi mama lui cu o cană cu lapte.
„Ţi-o fi foame şi sete, dragule”,
i-au spus cu omenie soldatului.

Convertit la plăcerile
mizeriilor din războaie,
soldatul era acoperit cu o mantie neagră,
şi avea în picioare cizme cu copite.
S-a repezit la femeie, mişcând
sinistru din coardele vocale,
grohăit de mistreţ în călduri.
Iadul din jur a izbucnit în aplauze .

…De căsuţa stingheră
un soldat s-a apropiat şchiopătând,
cu haine zdrenţuite
de exploziile infernului.

Avea priviri ca o rugă fierbinte,
ca un dor împuşcat.
„Semănaţi leit cu ai mei,
ce m-aşteaptă”, le-a spus
în faţa icoanei lor,
şi-a căzut în genunchi.
Două tablouri, complet diferite.

Nu ştiu oamenii că au puterea
să se nască în tabloul pe care şi-l aleg.
Altă taină în destinul ce li se împlineşte.
Vai, oare după ispăşire,
pedeapsa păcatelor se trăieşte
cu durere, de Cer?!

De pe malul apei

Sunt iară pe malul
apei mele sfinte.
Nu-mi dau seama cine
m-a-ndemnat să vin, cine m-a chemat.
Stau pe-o piatră mare,
parc-ar fi acolo de o veşnicie.
Pentru mine e binefăcătoarea
cea dintotdeauna, sacrosanctă,
universul meu de miracole.

N-am să-i scotocesc prin tainele
ce-mi pătrund în cele
mai subtile fibre.
Ori de câte ori ne întâlnim
îmi trimite-n grabă efluvii de vigoare,
şi îmi anulează toate conflictele
cu trecerea prin viaţă.
Şi mai are în grijă piatra
să comunice Marelui Zamolxe
că-s la malul apei, şi din
când în când picur câte-o lacrimă
pe-o creastă de val,
în prundişul malului.

Din palatul lui de cristal
din marea piramidă
de umbră a Ceahlăului, Sfântul
Părinte răspunde în şoapte
de tunete de mare supărare:
„de ce n-a mai vrut să fie copil,
de ce şi-a dorit să devină om mare,
atât de repede?!”

Lasă un răspuns