«

»

Gabriel Stănciulescu – versuri

Elogiu ființei iubite (iluzoriu)

Iubită ființă ai candorea,
Petalelor în flori de Mai,
Ai zâmbetul cu strălucirea
Luminii sfinte-n colț de rai.

Iubită ființă ești fiorul,
Născut în nopți albe cerești,
Esti voluptatea, esti tumultul
Ești răul ce ți-l mai dorești.

Am spaime multe, parcă-s vrăji,
Hrănesc dorința cu suspine,
Nu rar se nasc în mine griji
Că ziua noastră nu mai vine.

Iubită ființă suntem noi,
Povestea ce începe azi,
Se poate naște doar în doi
Deschide-ți sufletul și crezi!

Nu-i timp prea mult a savura,
Puținul ce ne-a mai rămas,
Din an în an simțim povara
Și tremurul sfios în glas.

Nu-i bai și nu ne este teamă,
Mai trece-un timp și anii nu-s,
Refacem în memorie seama
Și pașii ce nu i-am parcurs.

Veni-vor ani înlănțuiți la pas,
Cu patimi mici și tandră dăruire,
Să luăm iubito, tot ce-a mai rămas
La asfințit, din patosul numit iubire.

Și-n anii grei cu saci povară,
Cu pasul greu dar capul sus,
Vom colinda ca-n luni de vară,
Prin vămile călăuzite de Iisus.

SLG, Martie 2015.

Mi-e un dor nebun de tine

Te-am căutat cu disperare,
Știam ca undeva exiști,
Surprinzător, din intâmplare,
Ai reușit să mă găsești.

Într-un Noiembrie disperat,
Priveam la ochii tăi căprui,
Ca la o dramă și un păcat
Ce nu se spune nimănui.

Într-un decor banal de toamnă,
Călcam criteriile-n picioare,
Pe o statuie scriam Doamnă
Și o admiram precum o floare.

Și gesturile au luat-o razna ,
Speranțele se năpusteau,
Am aruncat la coș și bezna
Unde dorințele-mi mureau.

Sărbatorile pictate-n roz,
Au fost cadou mântuitor,
Era norocul pus în loz
Și m-am crezut câștigător.

Mi-am amăgit conștient
Iubirea ce n-o stăvileam ,
Vedeam că sunt un corigent
Chiar la materia ce-o știam.

Îți simt iubirea, cred in ea,
Dar ce păcat că o umbrești,
Cu fantezii ascunse-n firea
Ce-ți vine strașnic s-o hulești.

Îți amintești, a nins cu lacrimi,
Într-un moment dorit divin,
Sângele a înghețat în inimi,
Și cât de frig mi-e în destin.

Mă doare acum, ca altădata,
Ce cruntă soartă să primești,
Când ești curat si făra pată,
Iubire, pe care o contești.

Ce pot să fac? Să te păstrez?
Să-ți iert purtările trufașe?
Când totul luptă ca un crez
Iubirea nu e ucigașe!

Nu mai e loc de suferință,
Nu mai am anii să îndur,
Te rog să crezi, să ai credință
Nu mai sunt de mult un trubadur.

Mă îndrept spre liniștea cerească,
Nu pot să iau mai mult cu mine,
Eu voi pleca din farsa asta,
Tu vei primi ce-ți face bine!

Dar poți să ai ce vrei, acum ,
Să mergi pe drumul tău, cu spini,
Chiar singură, pe un singur drum,
Cu fantezia strânsă-n mâini.

Nu zic că eu nu am regrete,
Și nu regret ce…ar fi fost,
Dar subconstientul, pe îndelete
mă sfătuiește: n-are rost!

Da, mă retrag la mine-n vis,
Mi-e și mai dor de-o gură de dreptate,
Mi-e dor să simt că-i Paradis
Și acolo știu că am de toate.

Tu ești la dreapta mea copilă,
Și-ți dau din harul spiritual,
Nu am ajuns să luăm lumină
Demersul nu e consensual.

Tu poți să alegi, eu am decis,
Îți port iubirea strânsa-n mine ,
Și gândurile prinse-n vis,
Mi-e dor, mi-e dor nebun, de tine !

Lasă un răspuns