«

»

Virgil Răzeșu – Trei surori

Nu, nu este vorba de celebra piesă a lui Cehov, ci de trei gemene culcuşite printre noi, uneori îmbrăţişate cu patimă, care acţionează clipă de clipă, ne dirijează viaţa şi nu rareori ne-o fac grea şi urâtă.
Cât despre nume … nici un secret. Ele se cheamă Eroarea, Greşeala şi Abuzul.
„Lasă-mă, domnule, cu filozofia dumitale de doi bani, ar putea spune cineva, pe bună dreptate. Toate-s o apă şi-un pământ, din moment ce ne fac viaţa amară. Ce-mi foloseşte mie să le iau la bani mărunţi şi să mă fac că le înţeleg asemănările şi diferenţele ? Pe mine mă interesează cum să scap de ele, dacă e să scap, ori cum să le cultiv ca să-mi fie mai bine. Că şi aşa am alte destule păcate şi necazuri care-mi stau pe cap ori pe suflet”.
Dreptu-i ! Însă noi nu ne propunem altceva decât să cunoaștem realităţile de sub na¬sul nostru și, cât de cât, să mai dregem câte ceva. Ori măcar să încercăm. Fiindcă neștiința de toate felurile și de toate genurile ne împiedică să găsim tocmai firul acela călăuzitor care ne face să nu rătăcim şi să pierdem drumul cel bun.
Așa că …. ian (cum ar zice un humuleştean de-al nostru) să vedem cum ar trebui să privim lucrurile ?
I. Prima vedetă cu care facem cunoştinţă este dumneaei, EROAREA. Şi asta fiindcă este o abatere destul de frecventă de la normalitate şi înseamnă, de fapt şi pe scurt, o lipsă de con¬cor¬danţă între rea¬litatea obiectivă şi felul în care noi o percepem.
Așa cum se cunoaşte, noi luăm cunoştinţă de lumea înconjurătoare prin simţurile cu care ne-a înzestrat natura sau Dumnezeu. Din nefericire, ele sunt departe de a fi absolute ori perfecte şi, în anumite condiţii, ne induc în eroare.
Să luăm un exemplu : spectrele vibrațiilor sonore, ca şi al undelor de lumină sunt extrem de largi. Omul nu le se¬si¬zea¬ză în totalitate, în întregime, fiindcă, pur și simplu, s-ar autodistruge. Din aceste spectre, ființa umană per¬cepe numai un anumit sector, o felie (să spunem), pe care îl foloseşte pentru nevoile sale şi cu care supra¬viețuieşte. Aceste sectoare nu sunt identice, nu sunt aceleaşi pentru toți indivizii. Există unii dintre noi pentru ca¬re lărgimea acestora este mai importantă şi abilităţile lor de a le percepe sunt mai mari. Din rândul acestora se vor recruta cei pe care îi considerăm talentaţi şi care vor deveni mu¬zi¬cieni sau slujitori ai artelor vizuale. Mai departe, dacă profitând de aceste daruri ale naturii, vor fi educaţi sistematic şi bine ţintit, ei își vor spori și mai mult performanțele simțurilor auditiv ori vizual şi, în consecinţă, măiestria artistică.
Omul nu s-a oprit la ceea ce i-a oferit natura. Pentru a creşte şi mai mult perfor¬man-ţele simţurilor sale, a ima¬gi¬nat o in¬fini¬tate de instrumente, susceptibile de a le face mai eficiente, încât să evităm orice eroare sau, cel puţin, să reducem riscul apariţiei lor. Nu ne putem plânge de lipsa acestor instrumente, tot mai complexe şi mai valoroase. Lucrurile au ajuns atât de departe încât, spre exemplu, putem pătrunde în universul mare cât şi în micro univers, tot mai adânc, şi acolo unde ochiul nu mai vede, mintea noastră să fie cea care vede în locul lui. Ce diferenţă colosală între o lupă şi un telescop ori un computer tomograf !
Nu înseamnă că folosirea instrumentelor, oricât de sofisticate, elimină complet ero¬rile. Pentru simplul motiv că oricât ar fi ele de eficiente, tot omul este cel care le creează, după capacităţile lui şi, mai ales, le interpretează rezultatele. Un aparat performant va da întotdeauna un rezultat corect, fiindcă el nu ştie să facă altceva decât ce a fost construit să facă. Şi atâta vreme cât funcţionează la parametrii stabiliţi, el nu se abate de la rezultat. În schimb, noi putem greşi interpretând incorect rezultatele lui.
Pentru a reduce cât mai mult rata erorilor posibile, s-a recurs la munca în echipă. Evident, şi echipa poate greşi, dar ea greşeşte mult mai puţin decât fiecare dintre membrii care o compun. Cine n-a auzit de cazul Ciomu, devenit clasic şi de referinţă ? Eroarea me¬di-cului respectiv nu s-a aflat în neştiinţă şi nepricepere. El avea pregătirea necesară şi o dovedise în repetate rânduri. Eroarea lui a fost că s-a abătut de la cutumele şi canoanele obligatorii, şi anume, lipsa echipei. El s-a limitat ca ajutor la o persoană nepregătită pentru a-şi asuma preluarea actului operator. A fost suficientă acea fracţiune de clipă în care funcţiile sale intelec¬tu¬ale au fost suspendate, pentru ca dezastrul să se producă. Un ajutor calificat, respectiv un alt chirurg (legea aşa prevede), ar fi preluat continuarea intervenţiei şi catastrofa ar fi fost înlăturată sau, cel puţin, diminuată ca efecte. Exemplul poate fi extrapolat la absolut orice alt domeniu. Avionul este condus de o echipă şi nu de un singur pilot, la fel ca vaporul, iar o construcţie oarecare ca şi zborul unei navete cosmice sunt rezultatul muncii unei echipe. Cu cât echipa este mai amplă, cu atât finalul este mai valoros.
II. Cea de a doua soră geamănă, la fel de slobodă, activă şi prezentă, ceas de ceas, prin¬tre noi, poartă numele de GREŞEALĂ.
Există cineva care să nu fi greşit în viaţa lui ? Ori să nu greşească ? Numai singur Dumnezeu este fără greşeală. Există vreunul dintre noi care să nu fi auzit a strămoşilor errare humanum est (a greşi este omeneşte) ?
Atunci, dacă toţi oamenii greşesc, de ce s-o mai hulim ? Simplu, fiindcă ea izvorăşte din nerespectarea regulilor. Cunoscute, stabilite, ştiute, învăţate şi aflate în orice carte sau manual de instrucţie şi care se rezumă înseamnă calificare sau profesionalism. Nu în zadar, pentru fiecare activitate practică au fost întocmite norme, ghiduri, standarde, manuale de utilizare, metodologii, şi aşa mai departe. Ele există în toată lumea şi au putere de lege. Numai că – aici este miezul problemei – ele trebuie respectate. Toate la un loc, în afară de faptul că ne arată cum să procedăm, reduc rata greşelilor. Nu se mai admite să potrivim proporţiile unui amestec, să apreciem o distanţă, să cântărim ceva doar aşa … din ochiu.
Nerespectarea acestor reguli este generatoare de greşeli, şi se poate petrece cu bună ştiinţă, dar şi involuntar. În prima variantă, omul ştie ce are de făcut şi cum, ştie că nu trebuie să se abată de la regulile învăţate pe de rost, dar o face, la gândul că nu se va întâmpla nimic. În cea de a doua, practicianul ignoră orice fel de normă, nu-şi mai amin¬teşte ce şi cum trebuie să procedeze şi, în loc să se informeze, lasă lucrurile la voia întâm¬plării sau, şi mai grav, improvizează.
Şi chiar dacă o dată sau de mai multe ori, abaterea nu a avut rezultate nedorite, fiindcă există o marje de securitate pentru orice tip de activitate, va veni şi acel moment în care ea va genera greşeala care va duce la rezultatul nefast. Uneori mărunt şi fără consecinţe grave, alteori catastrofal.
Din nefericire, noi românii ne bucurăm de trista faimă a refugiului în cunoscutul las-că merge şi aşa. De la sine înțeles că dacă normele sau STAS-ul stabilesc că pe o osie oarecare încărcătura maximă este de atâta greutate, supraîncărcarea ei duce în mod obligatoriu la deteriorarea mijlocului de transport. Dacă semnul de STOP de la intersecţie ne obligă să oprim vehiculul înainte de a merge mai departe şi îl ignorăm cu bună ştiinţă, dacă legea, nu că ne recomandă, ci ne interzice să urcăm la volan după ce am băut nu ştiu ce şi cât, de ce ne-am mai mira că ne-am antrenat într-un accident ?
A greşi este omeneşte. Dar a persista în greşeală este grav şi condamnabil. Nu există om care să nu fi greşit. Dar adevăratul profesionist recunoaşte unde a greşit, ştie de unde vine greşeala lui şi nu o mai repetă. Poate comite altă greşeală, dar cea pe care a făcut-o nu o mai face. La evitarea greşelilor contribuie educaţia generală dar, mai ales, cea ţintită, de specialitate, pregătirea profesională corectă, dobândită în condiţii bine determinate.
Acestea obligă practicianul să nu dea curs deprinderilor sau obiceiurilor proaste care, din păcate, se însuşesc mai uşor decât cele corecte.
III. În fine, din triunghiul surorilor cu care am pornit la drum nu lipseşte ABUZUL. Din nefericire, este cea mai gravă abatere de la regulă, de la normalitate, fiindcă depăşeşte registrul in¬di¬vi¬dual şi îi interesează, în diferite grade, pe cei din jur sau chiar întreaga societate.
Abuzul survine sub două forme principale.
Prima formă se manifestă prin necunoaşterea ori supra¬evaluarea propriilor capa¬cităţi şi limite, cu alte cuvinte să te apuci de o treabă pentru care nu ai pregătirea necesară sau suficientă. A conduce un vehicul, a încerca să remediezi o pană serioasă de curent, a demonta un agregat, a prescrie un tratament sau o procedură fără să fii calificat, nu te poate duce la altceva decât la eşec sau catastrofă. Principiul văzând şi făcând a pierdut din valoarea de altă dată.
A doua formă constă în a pune în operă sau a da curs sau unei acţiuni de care eşti conştient că este incorectă, ilegală sau dăunătoare celorlalţi.
Abuzul presupune ignorarea prin¬cipi¬ilor elementare şi nesocotirea tuturor regulilor de convieţuire socială. Este grav pentru că, de cele mai multe ori, are caracter extensiv, implică antrenarea altor indivizi, presupune organizare, care înseamnă alte şi alte abuzuri, în cascadă, şi capătă caracter de grup, de clan, mafie, ba chiar de societate.
Din păcate, lista abuzurilor nu are sfârşit şi se poate spune, fără a greşi, că situaţia dezastruoasă în care ne aflăm şi pentru care este greu să descifrăm un viitor favorabil, este rezultatul abuzurilor care au invadat societatea noastră, nu departe de caracterul de masă.
Trebuie subliniat că abuzul beneficiază tocmai de slăbiciunea societăţii, capătă sus-ţinere, cucereşte pături din ce în ce mai ample şi poate ajunge până la a deveni politică de stat.
*
Înainte de final, am insista asupra unei noţiuni care se cheamă fler. Credeţi în el ? Eu nu. Fiindcă flerul presupune, are în spatele lui, înainte de orice, o experienţă deosebită. Din nimic, nimic nu poate răsări. Nu pot uita un exemplu uluitor. O familie de oameni bine situaţi avea un băieţel de şase sau opt anişori. La un moment dat, apăruse o simptomatologie foarte zgomotoasă : copilul ave dureri abdominale foarte, vii, era foarte palid, avea o stare generală foarte proastă şi totul se termina cu eliminarea unui scaun abundent, cu sânge. Bieţii părinţi au consultat toată floarea medicinii noastre, dar fără rezultat. Mulţi ani. Până când, cineva i-a îndemnat să-l consulte pe profesorul Juvara, fie iertat. Profesorul a ascultat toată istoria şi, fără să pună mâna pe micuţ, le-a spus :
– Păi, oameni bună, copilul are un diverticul Mecke l hemoragic, nimic altceva.
Copilul a fost operat, diagnosticul confirmat, iar vindecarea a survenit, copilul a devenit profesor … de chirurgie. A fost vorba de fler ? Nu, ci de măiestrie adevărată.
Ajunşi la acest punct, al discuţiilor, trebuie să spunem că piatra de încercare pentru evitarea tuturor racilelor care ne invadează, care ne fac viaţa amară și care este valabilă pentru toate domeniile de activitate, materiale şi spirituale, rămâne educaţia, educaţia şi numai educaţia.
Ea nu trebuie să înceteze niciodată şi, la nevoie, trebuie impusă prin măsuri corectoare. Drastice uneori. Cu cât sunt mai insistente, cu atât sunt mai binevenite, cu proiecţie şi rezultate la distanţă. Iar în eficientizarea lor, vioara întâia este reprezentată de respectarea tuturor normelor şi a legilor. Nimic mai mult.
Altfel, cele trei surori gemene de care ne-am însoţit, care iau naştere din convieţuire şi nu sunt inventate de vreun diavol oarecare, ci de om, ne vor domina şi vor anula orice bună in¬tenţie.

Lasă un răspuns