«

»

Marin Ifrim: De-asta îl iubesc pe Lucian Blaga

Marin IfrimSunt peste tot unde lipsește ceva. Nu sunt de găsit. Azi am văzut
Lacrimi ca și cum eu aș fi tunat și fulgerat în propria mea lipsă.
O femeie plângând că nu mai exist. O secundă de lipsă în plus.
Ce vremuri peste inima mea buruienoasă. Sunt iubit de viață. E
Din ce în ce mai greu să nu fac față, să întorc aerul pe dos, să frâng
Lumini de laser, să mor pupând vidul dintre ziua de ieri și cea de
Alaltăieri. Să uit timpul. Să dorm pe timp, ca un țigan pe țambal,
Și să-mi cânte moartea orice, numai să mă mai lase cu ce am acum
În caracatiță, în aceste două brațe anemice, la atâta distanță
Astronomică față de Hercule, ca să zic așa. Am nevoie doar de
Secunde, trăiesc ca și respirația, respir cu sufletul. Direct și fără
Voia unora sau altora. E așa de greu să pricep ce se întâmplă
Cu mine, încât mă invidiez pe mine însumi. Mă pipăi și îmi crește
Gândul. Simt că tâmpesc literele, că la stric rostul, că nu mai
Ascult de foștii mei învățători, că nu am luat-o pe arătură, și că,
Dimpotrivă, ar cerul, îl însămânțez cu speranțe, cu dragoste, cu
Suflete din suflete alese. Devin un cimitir și mă simt un pic mai
Mult decât sunt acum, viu și nevătămat. De-asta îl iubesc pe
Lucian Blaga. Pentru că mi-a adus în piele iarba. Și iubita ultimă.
Și nu a tăcut cum nu tace nici acum și cât o mai fi muțenia
pe pământ. Sfântă, ierboasă, irinoasă, verde ca de acasă…

Lasă un răspuns