«

»

Tit Tihon – Din volumul „Şocuri didactice”

O Consfătuire a cadrelor didactice

Trecură mai puţin de două luni şi se anunţase o consfătuire a cadrelor didactice din Oraşul în vacanţa de iarnă, ca urmare a noii legi a învăţământului, în care inspectoratul trebuia să prelucreze reforma şi modul cum trebuie aplicate indicaţiile preţioase de la judeţeana de partid în liceele transformate din şcoli sau grupuri şcolare profesionale. Inspectorul general şcolar, tovarăşa Ţigana prezentase în raport şi situaţia la învăţătură cu procentajul obţinut la terminarea cursurilor trimestrului I. Fusese o consfătuire în care se spuseseră multe adevăruri, unele legate de munca cinstită şi cu dăruire din partea dascălilor, dar şi că mai existau situaţii în care mita şi şpaga era cerută la tezele trimestriale sau examene.
La prezentarea statisticii privind notarea elevilor la clasele de seral sau cursurile comasate, se lăsase în sală o linişte de mormânt. Erau numite şcolile unde majoritatea seraliştilor, unii lucrători cu ordinea soacială, obţineau medii peste 8, în timp ce mediile elevilor de la zi, cu greu depăşeau nota 5, mulţi dintre aceştia fiind lăsaţi corigenţi. Unii dintre miliţieni acelor timpuri doreau să facă Facultatea de Drept, care le ofereau posibilitatea de a profesa după ieşirea la pensie. Dar, pentru a ajunge la o facultate trebuiau însă să obţină şi o diplomă de Bacalaureat.
Se dăduseră exemple şi de unele cadre, care la tezele semestriale primeau suta de lei, strecurată printre filele caietului. Se pusese accentul pe codul moralităţii şcolii în educaţia tinerii generaţii în spiritul corectitudinii şi eticei comuniste. Se mai arătase că secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu, indicase ca obiectiv principal respectarea etică şi echitatea comunistă în şcoli. Trebuia desfiinţată şi discuţia referatelor şi a activităţilor cercurilor pe la cantinele şcolare sau restaurante. Era o meteahnă burgheză, o meteahnă a abuzurilor în şcoală, care aduceau atingere moralei şi eticei învăţământului comunist.
Consfătuirea avea şi rolul de a atenţiona cadrele didactice în legătură cu cadourile primite de sărbători. Se ridicase sabia lui Damocles deasupra capetelor profesorilor din toată ţara, care aducea ameninţări severe, pentru cei care nu respectau conduita poruncită la al IX-lea congres al partidului comunist.
Degeaba… cine mai credea că poate începe noul an fără ploconul din partea elevilor şi al părinţilor. Toată lumea substituia ceea ce putea de la locul de muncă, ceea ce putea fura, de la râşniţa de cafea până la bucata zdravănă de unt sau pachetul de Kent dat ca o mică atenţie.
În final, activitatea Consfătuirilor cadrelor didactice de la început de an se încheiase în hohotele de râs ale celor prezenţi, când distinsa inspectoare Ţiganu lăudase calitatea procesului de învăţământ. Afirmase cu mândrie comunistă că în anul precedent promovabilitatea în judeţ fusese de 108 %. Era pe atunci o necesitate ca fiecare întreprindere să raporteze îndeplinirea planului cerut de cincinalul în patru ani şi jumătate şi mai toate erau considerate fruntaşe în întrecerea socialistă. Nu se spusese nimic despre examenul de bacalaureat, unde devenise o obişnuinţă, plicul dolofan, cam 3-4 salarii a unui cadru didactic, pentru preşedinţii de comisie, oferit pentru promovare la examenul de bacalaureat, unde secretarul de partid avea grijă ca notele sub 4 să fie rotunjite la 5.

La examenul de grad

În 14 iunie ’90 trebuia să ajung la Educaţie pentru un proiect educaţional. Ajunsesem în fugă la gară. Noroc că acceleratul a avut întârziere. Deodată, de undeva de pe peronul doi aud salutul lui Arucsandei.
─ Bună seara, profesore, mergi la Bucureşti la şedinţa de partid? Se auzi o voce, de undeva, dincolo de peronul gării. Ce mai face domn’ profesor Mânzatu? Tot cu apa vie şi cu meditaţia transcendentală vă face vrăji pentru democraţie?
─ ”Străiţi!” îi răspunsesem surprins de salutul aşa zisului meu prieten, lucrător la serviciile de informaţii locale. Nu merg numai la Conferinţa partidului, Trebuie să ajung şi la Educaţie pentru un proiect în educaţie. Aştept un răspuns pozitiv şi o aprobare de la un secretar de stat privind privatizarea unor clase de liceu. Dar domnia ta, cu ce treburi la Bucureşti, dom’le?
La acea vreme obişnuiam să folosesc cuvântul ”s’trăiţi’’ care trebuia să însemne ”să trăiţi”. Folosisem salutul la examenul de grad, cu mulţi ani în urmă, când conferenţiarul de algebră era cât pe ce să mă facă picat la examenul de socialism. După proba orală, la care primisem un 10 de la profesorul de socialism mă zăpăcisem şi de bucurie mă adresasem cu un ”să trăiţi” cu capul plecat îndreptându-mă către ieşirea din amfiteatru. Deodată m-am auzit chemat de profesorul Steroiu, care era şi preşedintele comisiei de examinare.
─ Tovarăşe profesor… vă rog… fiţi amabil şi reveniţi, se auzi vocea seacă şi autoritară a preşedintelui comisiei. Cum vă explicaţi salutul dumneavoastră, tovarăşe… profesor? Parcă am auzit ”să trăiţi” şi nu sunt deloc dornic să aud aceste cuvinte într-o sală de cultură. Pentru că suntem la o facultate din cadrul Universităţii, eu unul, sunt obişnuit să salut printr-un ”bună ziua” simplu. Cu siguranţă ”să trăiţi” este doar pluralul de la traistă, adică ”străiţi”, adică ”s’trăiţi”. Ce ai de zis?
─ Da, da… Dar… tovarăşe profesor, pe la mine la şcoală, toată lumea, de la portar la director se salută cu ”să trăiţi”. Îmi pare rău că am greşit şi pe viitor ca profesor… cadru didactic… mă rog, mă voi adresa cu ”bună ziua”, mai spusesem speriat, cu un nod în gât, de teama unor necazuri posibile la examen.
─ Nici un dar… cred că ai înţeles că în şcoală, unde se face educaţie este o ofensă să saluţi ca în armată sau mai mult ca pe holurile secretarilor de partid din primării sau mai ştiu eu unde.
Universitarul, era cunoscut în facultate ca un opozant al doctrinei comuniste încă din perioada când funcţia de decan îi fusese retrasă de un activist de partid.
─ Şi… îţi mai spun ceva! continuă universitarul râzând a glumă, noaptea când ajungi acasă beat să fii în stare să-ţi dai singur jos pantalonii şi nu să tragă biata nevastă-ta şi copiii să te dezbrace. E bine să ştii, că doar eşti profesor de reală şi alcoolul face bine şi stimulează gândirea, continuă profesorul, care era cunoscut ca afemeiat şi un mare băutor. În amintirea celor trecute, întinse mâna salutând cu pluralul de la traiste.
Amintirea de la susţinerea gradului mă împinse să-l salut pe Arucsandei aşa cum mă sfătuise profesorul universitar.
─ Străiţi, am salutat printre dinţi pe colonel cu gândul la cele întâmplate la universitate în amfiteatrul II a. Ce mai faci? Ai treabă cu ceea ce se întâmplă la Bucureşti în Piaţa Universităţii? Pari bine îmbrăcat şi gros pentru căldura asta din iunie. Nu te-am văzut niciodată cu o astfel de salopetă. Înţeleg că este albastră, culoarea voastră… dar mie mi se pare că-i cam grosolană. Seamănă cu o pufoaică de miner.
─ Ehei… profesore… profesore… răspunse securistul punând accentul pe ultima silabă a cuvântului, iar vorbeşti prea mult! S-ar putea să ai tu dreptate, dar mai multe nu pot să-ţi spun. Poate altădată! Doar mă cunoşti de peste 20 de ani şi când am spus eu ceva, am spus! Doar ştii că meseria noastră este să culegem informaţii şi să ne luăm leafa apărând interesele celor de la putere, oricare ar fi ei. Că acum sunt alţii este altă treabă, nu contează, noi am făcut ce am făcut şi încă vom mai face regulile în ţara asta. Numai ce vrem noi!Ceea ce vedeţi voi în presă şi prin emisiunile televizate sunt numai vorbe şi poveşti comerciale ale reporterilor şi moderatorilor, care primesc firmituri ”din surse”, adică doar ceea ce vrem noi să le dăm.
─ Dar cum de nu te-am mai întâlnit din decembrie… atunci erai la Lacto şi nu ai avut plăcerea, să stăm de vorbă, ca de obicei, când mă invitai la o bere în salonul albastru, în salonul cel mic cu microfoane prin pereţi.
─ Profesore înainte de ’90 se lucra altfel şi mai luam câte o bere cu prieteni ca de al de tine. Şi îmi făcea plăcere să discut şi chestiuni interesante despre planete, galaxii şi univers. Îmi plăceau punctele tale de vedere şi păreau interesante ca divertisment în munca mea de securist comunist. Atunci aflasem de la tine, pentru prima dată, că ar mai exista încă o planetă, a X-a în sistemul nostru solar care are o traiectorie de 200 de ani.
─ ”Vax populi!”. Securitatea rămâne securitate şi tot cu ”pulanul” se face regula pentru oricine ajunge la voi, la camera 14.
─ Profesore, fii puţin civilizat, ne aud călătorii!
─ Vax! Să aude că este democraţie în România şi poţi spune ce gândeşti. Acum e libertate, nu-i aşa!
─ Democraţie, canci… mulţi cred că pot vorbi orice şi oriunde. Sfatul meu de bine este să ai grijă ce spui mâine prin Bucureşti. Dar mai mult ai grijă pe unde te plimbi să nu dai de bucluc.
Amabilul meu amic de altădată, după decembrie ’90 îşi schimbase comportamentul, dar şi privirea, parcă a unei vecine curioasă care ştia cum să bârfească ceea ce vedea printre perdele. Era el fudul, nevoie mare, dar în ultimul timp devenise şi mai fudul. Cu burdihanul lui gigantic cu care s-a pricopsit în câteva luni de libertate, se aşeză pe banca peronului. Avea peste 120 de kilograme, nu prea înalt, nici prea osos dar nu pierdea ocazia să se laude cum a ajuns în slujba securităţii, părăsind catedra unde fusese repartizat. Armata făcută după facultate îi oferise şansa de a rămâne sublocotenent la departamentul de informaţii politice.
Era prezent cam peste tot unde se adunau mai mulţi profesori, fie pe stradă, fie prin unele baruri ale oraşului, fie la unele activităţi didactice. Asta doar îi era meseria, să culeagă informaţii! După revoluţie a dispărut din oraş pentru o perioadă de două luni. Revenind, de unde fusese detaşat undeva în ţară, devenise arogant, cu aere de superioritate când ”patrula’’ prin birturile oraşului.
Devenise din amabilul, manieratul şi mai tot timpul amuzantul mitocan greoi, neam prost şi volubil, vorbind cu ”excelenţă’’ sau profesore, punând accentul pe ultima silabă. Se enerva repede când i se spunea la un pahar, că Revoluţia l-a ajutat să redescopere dispreţul comunist în noua democraţie pentru cei din jur.

Nasredin Hogea la ora de matematică

Eram nemulţumit şi prost dispus, umblând pe la unele instituţii democratice în vederea obţinerii unei copii ale apartamentului mamei primit în chirie după ce casa noastră fusese demolată abuziv, fără documente de exproprie. Ieşisem să mă calmez cu câteva fumuri din iarba indianului, adusă în Europa de spanioli odată cu păpuşoiul, cartoful şi iarba indienilor folosită de ei doar ca ritual religios.
─ Bună ziua domn’ diriginte! Ce mai faceţi? Ce mult mă bucur că vă întâlnesc. Nu v-am văzut de mulţi ani, dar am mai vorbit despre dvs. cu colegii mei de clasă care mai sunt în Oraşul. Aţi cam scris câteva cărţi! Am auzit că sunt vreo 40, este adevărat?
─ Salut! Lasă-mă să-mi pun ochelarii că dioptriile mele nu mai văd chiar aşa de bine. Scuză-mă… nu te recunosc… cine eşti?
─ Domn’ diriginte sunt eu Levărdă, şeful clasei de la Liceul… au cam trecut vreo 45 de ani de atunci şi sunt şi eu un familist cu copiii însuraţi pe la casele lor.
─ Ei asta nu se poate, domn şef de clasă… cum să nu-mi aduc aminte de clasa voastră, doar am avut inspecţia de definitivat cu Alecu, cel mai dintre cei mai mari profesori de la acea vreme.
─ Aşa este! Ce-am m-ai tremurat atunci de emoţii, când m-aţi scos la una din cele şase table care erau în clasă. Dar ştiam matematică tare! Ne plăcea de stilul dvs. de predare şi chiar eram mândri că eraţi profesorul nostru. Eraţi cel mai bun din şcoală!
─ Hai, lasă-mă cu laudele că eu sunt în zodia Berbecului, căruia nu-i plac osanalele aduse, mai bune sau mai puţin bune. Eram tânăr, abia terminasem facultatea şi eram apropiat de voi, de care mă despărţea doar câţiva ani. Dar mai bine spune-mi ceva, ceva… o amintire plăcută. Poate fi chiar şi neplăcută, pe mine nu mă supără, aşa cum nu aţi reuşit să mă supăraţi că nu respectaţi regulamentul şcolar. Of! şi ce necazuri aveam prin Consiliul profesoral că vă ţineam partea cu tunsul la cei 2 cm!
─ Aşa este, dar pe Vasilache, Mazilu şi Agache i-aţi obligat să se tundă regulamentar la corijarea din august. Cred că vă amintiţi? Ce v-au mai înjurat la corijare, dar era vina lor că nu veneau pe la ore. A… da… acum îmi aduc aminte de o poveste legată de un învăţat arab, şi acum ştiu cum se numea: Nasredin Hogea, care era glumeţ ca şi dvs.
Ca tânăr profesor, la acea vreme, eram mult apropiat de elevii mei şi nu pierdeam niciodată ocazia să le mai spun câte o poveste sau chiar un banc cu Bulă pe la începutul orei. Mi-am adus aminte de acea oră când le spusesem despre pilda lui Nasredin. Am să o redau acum din ceea ce mi-a mai rămas în memorie.
«Nasredin Hogea era cunoscut în cetate ca cel mai învăţat om care avea un răspuns la toate. Într-o zi locuitorii cetăţii se gândiră să-i facă o farsă lui Nasredin Hogea. Oamenii ştiau că el este un om evlavios, aşa că au mers la el şi l-au invitat să predice la moschee. Nasredin intră în moschee şi mergând în faţa oamenilor se opri în amvon:
─ „Oameni Buni! Ştiţi de ce am venit la voi şi ce am de gând să vă spun?”
─ „Nu… nu ştim, strigaseră sătenii”, la care Hogea le răspunse: Ei, dacă nu ştiţi nu vă spun nimic.
Înţeleptul coboară de la amvon, iese din moschee şi plecă lăsându-i pe săteni nedumeriţi. Întâlnindu-l prin cetate locuitorii l-au rugat să predice în următoarea săptămână. Hogea s-a prezentat la moschee şi îşi începu predica cu aceeaşi întrebare: „ştiţi de ce am venit eu aici?” De această dată, toţi sătenii îi răspunseră într-un singur glas, crezând că învăţatul le va spune ceva din tainele lumii.
─ „Da… da ştim!”.
─ „Bine, le răspunsese Nasredin. Atunci dacă ştiţi de ce să vă mai predic şi eu? spuse hâtrul înţelept şi plecă iar.
Locuitorii nemulţumiţi că nu le reuşiseră farsa îl căutară şi a treia oară. Nasredin Hogea vine la moschee şi îşi începu din nou predica cu un zâmbet subînţeles.
─ „Ştiţi ce am de gând să vă spun eu acum” îi întrebă pe cei prezenţi în moschee ce erau tare curioşi de răspunsul învăţatului.
─ „Unii dintre noi ştim, alţii nu ştim!” îi răspunseră cei prezenţi.
─ Foarte bine! spuse Nasredin. Atunci cei care ştiu să le spună celorlalţi care nu ştiu!” şi plecă şi a trei oară fără să le predice.
Nu ştim dacă unii dintre voi au auzit povestioara asta, dar am constatat de-a lungul carierei mele didactice că sunt aplicate cam aceleaşi principii. Oare numai unii profesori se comportă asemenea lui Nasredin sau chiar noi îi lăsăm pe elevi sa ne „recite” din manualele şcolare? Oare manualele şcolare şi programele sunt adaptate cerinţelor generaţiilor tinere? La ora actuală şcolile sunt pline de zeci de manuale de matematică, lipsite de atractivitate pentru generaţiile de elevi care au depăşit timpul „cheii de la gât” fiind mult apropiaţi de tehnica modernă a telefoanelor şi a tabletelor. Dar unde sunt acei profesori adevăraţi, care să vadă într-un elev inteligenţa viitorului. Şi poate ar trebui să se înţeleagă că un adevărat profesor nu este la ora de clasă pentru cei care ştiu, ci pentru cei care nu ştiu sau nu prea înţeleg tainele mirajului matematic.

1+1=1

Toţi greşim… Mi-am adus aminte din copilăria mea şcolărească, am suplinit câteva orele unei colege care era în concediu de maternitate.
─ Dragii mei elevi, bună ziua! Voi nu mă cunoaşteţi… poate mă cunoaşteţi din şcoală ca profesor de serviciu. Am să vă povestesc matematica o perioadă de timp.
În clasă începură să se audă murmure, destul de timide dar destul de curajoase. Eram cunoscut ca un profesor binevoitor, dar sever la note şi la comportamentul elevilor din şcoală. Ei ce să zic acum! Pe vremuri, în pedagogia comunistă era dictatură în şcoală. Şi regulamentul şcolar se respecta cu sfinţenie până la matricola uniformei, panglicuţa albă a elevelor şi tunsoarea de maxim doi centimetri a băieţilor.
─ Da o să ne puneţi şi note?
─ Note?! Ce înseamnă în ziua de astăzi nota? Nota este doar o formă de evaluare a cunoştinţelor voastre. Dar oare pretenţiile părinţilor voştri plecaţi prin Europa pentru câştigarea de euro sunt pertinente în relaţiile cu şcoala de astăzi? Ce credeţi?
Se lăsase tăcere în clasă. Nici un elev nu îndrăznea să intre într-un dialog despre note. Ei ştiau că multe din notele primite nu erau puse în catalog pe drept. Ştiau că mulţi dintre profesori impuneau încă de la începutul orelor meditaţii în particular pentru note mari. Din ultima bancă, o elevă cu un zâmbet de copil nevinovat mi se adresă cu o întrebare destul de incomodă pentru mine.
─ Dumneavoastră domnule profesor vă obligaţi elevii să vină la meditaţii pentru note mari?
─ Nu! Sigur că nu. Meditaţia este bună dar numai pentru acei elevi care doresc o performanţă la concursurile şi olimpiadele şcolare. De la orele de meditaţie elevul trebuie să obţină cel puţin o diplomă la fazele naţionale.
─ Da, domule profesor dar noi ştim că dacă nu mergem la meditaţie la … vom avea note mici şi chiar rămânem corigenţi. La noi în clasă suntem aproape jumătate de elevi corigenţi.
─ Aşa de mulţi?! Întra-devăr cred şi eu că sunt prea mulţi. Dar nu am venit astăzi la oră să discutăm despre meditaţii. Aş dori să vă chestionez modul de gândire şi logica necesară înţelegerii noţiunilor şi modului de rezolvare a problemelor şi exerciţiilor.
─ Cum adică să folosim gândirea logică în înţelegerea teoriei şi rezolvarea problemelor? mă întrebă curajoasa elevă din ultima bancă a clasei.
─ Sunteţi la început de drum liceal şi în această perioadă se studiază, conform planificării din programă, sistemele de numeraţie. Despre ce a-ţi învăţat ora trecută?
Elevii clasei începură să se elibereze de încordarea de la începutul orei şi începură să vorbească încercând să-mi atragă atenţia.
─ Despre cardinale şi sisteme de numeraţie. Eu unul nu am înţeles nimic din notiţele luate în clasă. Şi problemele nu am reuşit să le rezolv pe toate! M-a ajutat un pic mama dar la două probleme mi-a spus că aşa probleme nu se făceau pe vremea ei.
─ Am înţeles. Dragule, părinţii tăi trebuie să înţeleagă că timpurile evoluează nu numai în a avea îmbrăcăminte de firmă, ceasuri moderne, tablete şi telefoane de ultimă generaţie. Pentru voi acesta este interesul şi cartea pe care ar trebui să „roadeţi” filă cu filă.
Elevii începură să devină zgomotoşi şi riscam să pierd controlul clasei. I-am mai lăsat timp de aproape un minut ca elevii să-şi descarce energia creată de altfel tot de mine, intervenind prompt cu voce tare, dar nu dură, ridicându-mă în picioare.
─ Vă pot lăsa să discutaţi în continuare dar veţi pierde inutil o oră de logică şi gândire matematică din viaţa voastră. Alegerea voastră este! Pot continua?
Am aşteptat câteva clipe, uitându-mă de undeva de deasupra lor şi întorcându-mă spre tablă am scris 1+1=1 cu cifrele mari cât jumătate de tablă. Clasa amuţi, neştiind ce reacţie să adopte la ceea ce scrisesem eu pe tablă.
─ Este corect ce am scris pe tablă?
─ Nu… nuuu, veni repede răspunsul în cor de la elevii clasei.
─ Vă rog linişte! Deja aţi greşit logic răspunsul. La matematică primul lucru pe care trebuie să-l aveţi în gând este „nu ştiu” şi apoi „ar trebui să mă mai gândesc”. La prima vedere ceea ce este scris la tablă pare greşit. Dar cu siguranţă aţi învăţat în orele trecute despre sistemele de numeraţie în baza 10 şi baza 2. Acum că v-am apropiat de răspuns încercaţi să legaţi cele două sisteme. Aveţi 5 secunde: 1… 2… 3… 4… 5… gata! Ştie cineva răspunsul?
Clasa rămăsese mută uitându-se la mine uluiţi neînţelegând ce răspuns ar putea da. Îi scot din încurcătură mergând la tablă unde scriu la marginea de sus din dreaptă 1(10) + 1(10) = 1(2) în timp ce le priveam cu coada ochiului reacţiile. Începuseră să se lumineze la faţă şi apăru prima întrebare pe care de altfel o aşteptam pentru a continua lecţia.
─ Dar 7+7 =7 este adevărat?
─ Nu ştiu! Lasă-mă să mă gândesc câteva momente. Şi gândiţi-vă şi voi dacă este corectă întrebarea colegului vostru.
─ Domule profesor, vă rog pot să merg la tablă şi să încerc o rezolvare logică? Mi se adresă un elev de undeva din clasă, pe care nu-l zărisem datorită înălţimii mici pe care o avea.
─ Mergi la tablă şi încearcă.
Elevul, micuţ de statură, era cel mai bun elev la matematică din clasă şi colegii îi respectau totdeauna punctele de vedere privind rezolvarea problemelor.
─ Va trebui să vedem dacă 7 în baza 10 adunat cu 7 în baza 10 poate da 7 în baza 3 sau în altă bază până la baza 8. Sistemul de numeraţie în baza 3 are doar cifrele 0, 1 şi 2; sistemul de numeraţie în baza 4 are doar cifrele 0, 1, 2 şi 3; sistemul de numeraţie în baza 8 are doar cifrele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7
Elevul face corect calculele 7+7 în baza 10 face 14, care în baza 3 se poate scrie după un şir de împărţiri succesive obţinând 112(3), scriind la tablă rezolvarea corectă: 7(10) + 7(10) = 112(3) . Dragul meu elev a continuat să verifice dacă rezultatul poate fi corect în bazele 4, 5, 6, 7 şi 8.
─ Domnule profesor suma scrisă iniţial este incorectă. Nu se verifică în niciun sistem de numeraţie cunoscut pe Terra. Dar oare poate fi valabilă această sună pe altă planetă?
─ La întrebarea ta, domnule elev chiar că nu ştiu să-ţi răspund. Dar este totuşi posibil ca aceste calcule să fie valabile oriunde în universul nostru material tridimensional euclidian. Dar te rog să-mi răspunzi la întrebarea: Care este rezultatul operaţiei |unu supra doi la puterea 0”?
Nu apuc să termin de pus întrebarea şi primesc răspunsul „unu supra doi”.
─ Te-ai grăbit dragule… ce ţi-am spus la începutul orei? Nu te-am rugat să te gândeşti şi apoi să dai un răspuns? Ar fi trebuit să mă întrebi dacă în limbajul vorbit erau puse şi paranteze. Trebuia să fi atent la modul cu am pus întrebarea. Acum fii atent cum vorbesc: „unu supra doi (pauză) la puterea zero”.
─ Acum am s domnule profesor. Rezultatul este unu pentru că fracţia toată este la puterea zero şi nu numai unu la puterea zero cum am crezut iniţial.
─ Ora se apropie de sfârşit, dar totuşi, să-mi spuneţi… atenţie… ce rezultat obţin din „ doi adunat cu doi înmulţit cu doi”? Şi dacă sunteţi curioşi dacă exerciţiul propus de colegul vostru puteţi să veniţi sâmbătă la activitatea cercului de astronomie „Quarc”.

Grigore Moisil

După reforma în educaţie, prin anii ’75, toate Grupurile şcolare şi Şcolile profesionale se transformaseră în Licee industriale arondate fabricilor din Oraşul. Şi nu erau puţine! În Oraşul se înfiinţaseră nu mai puţin de nouă licee, licee care trebuiau să pregătească forţa de muncă din întreprinderile oraşului. Era nevoie de muncitori, tehnicieni şi ingineri care să desăvârşească idealurile societăţii socialiste multilateral dezvoltată şi înaintare spre comunism, societatea în care fiecare muncea după posibilităţile lui intelectuale şi trebuia să fie recompensat cu tot ceea ce avea nevoie pentru existenţa lui şi a familiei sale.
Inspectorul şcolar anunţase prezenţa academicianului Grigore Moisil la Cercul pedagogic de matematică din anul… Era sâmbătă şi sala era arhiplină. Toate cadrele didactice abia aşteptau să se întâlnească cu profesorul universitar Moisil care era recunoscut şi ca un mare hâtru în prelegerile sale privind construcţia socialismului. Fiind un mare băutor şi un opozant al doctrinelor politice la acea vreme nu pierdea ocazia să nu aducă persiflării chiar şi a documentelor de partid prezentate pe la Congresele comuniste.
La venirea domniei sale toată audienţa se ridică în picioare şi aplaudă până somitatea în matematică ajunsese la tribună.
─ Bună ziua şi vă rog aşezaţi-vă. Mulţumesc pentru invitaţie, dar vă rog să mă credeţi că nu suntem ca la Marea Adunare Naţională. Mă bucur că mă pot adresa dumneavoastră şi mai mult mă bucur că văd în acest amfiteatru foarte mulţi tineri. Vă doresc o carieră strălucită în pedagogia lui Piaget, Bourbaki, Macarenco şi alţi mulţi învăţaţi ai lumii didactice, pe care-i cunoaşteţi de la cursurile de pedagogie.
Aplauze… aplauze. Ne ridicarăm, ca la o comandă divină în picioare ovaţionându-l pe academician. După o prelegere a distinsului profesor privind logica formală în gramatica limbii române şi a incursiunii în geometria euclidiană, material tridimensională, fuseserăm rugaţi să intervenim cu întrebări. Au fost întrebări interesante din partea unor colegi legate de univers, analiză funcţională, topologie, mecanică teoretică, dar s-au găsit şi unii idioţi care au pus câteva întrebări incomode privind viaţa socială a profesorului. Evident în sală erau şi unii foşti studenţi ai profesorului, care din răutate sau poate că rămăseseră restanţieri prinseseră ocazia unei răzbunări prosteşti. Profesorul cu vocea lui binecunoscută şi tărăgănată le răspunse tuturor, dar la întrebarea profesorului legată de incidentul cu un mare secretar de partid pcr începuse să râdă în hohote.
─ E bună întrebarea. Nu credeam că s-a auzit şi în judeţul dumneavoastră despre dialogul cu această personaliste bucureşteană, reprezentantul partidului clasei muncitoare. Vă rog să ascultaţi cu atenţie „Gluma lui Moisil” cum a fost denumită discuţia avută legată de „Principiul inducţiei” introdus de Peano în teoria numerelor.
«Se auzise că la una din conferinţele academicienilor, când profesorul universitatr Grigore Moisil trebuia să primească un titlu onorific, după ce academicianul susţinuse o teză privind „ ” în urma votului celor prezenţi. Se ridicaseră mâinile şi audienţa era în picioare aplaudându-l frenetic. Se spune că, deodată, tovarăşul secretar de partid se repezi spre tribună şi cu tonul autoritar al unui adevărat activist se adresă plenului.
─ Tovarăşi! Eu sunt de acord că teza prezentată este de un interes deosebit în ştiinţă, dar noi, partidul, credem că nu se poate oferi acest titlu onorific din cauza moralei profesorului.
Era bine cunoscut faptul că lui Moisil îi cam plăceau multe pahare de vin, ca de altfel multor somităţi în matematică, să-l numesc numai pe Dan Barbilian, cunoscutul şi ca poet Ion Barbu, Nae Gheorghiu, marele Grindei şi mulţi alţii. Dar vă garantez că şi mulţi dintre profesorii mei universitari ştiau cum să îmbine teoria abstractă cu vinul şi alcoolul. Răspunsul academicianului veni repede şi produse ropote de aplauze pe fondul unei ilarităţi totale.
─ Mult stimate domnule, cu permisiunea dumneavoastră am să vă explic „Principiul inducţiei matematice complete” pe care cu siguranţă dvs. nu-l ştiţi a aplica în raportările cincinalului realizat în patru ani şi jumătate. Ca atare, oricărui om îi se permite un pahar cu vin. Dar atenţie, tov. secretar, odată servit acest prim pahar, fiinţa biologică umană, adică omul devine „un alt om”, o altă persoană, care la rândul ei are dreptul şi el la un pahar cu vin. Fie atunci P(1) acel om care a consumat un pahar cu vin, P(2) acel „un alt om” care consumase al doilea pahar cu vin ş.a.m.d. După al n-2-lea pahar, persoana P(n-3) devine la rândul ei o altă persoană, fie ea P(n-2), care doreşte şi ea un pahar cu vin , transformându-se astfel într-o nouă persoană, P(n-1). Şi această inducţie se repetă la nesfârşit până dincolo de n pahare cu vin. Cu tot respectul, tovarăşe, pentru mine care cunosc bine acest principiu paharele de vin nu au nicio influenţă, dar dvs. cu siguranţă, după al n-lea pahar vă veţi îmbăta şi veţi cădea sub masa pe care o prezidaţi ca secretar de partid la şedinţele p.c.r.»
Am să finalizez o concluzie cele spuse de marele academician: 1. Există un om care bea un pahar de vin. 2. Dacă un om bea un pahar cu vin, atunci el se transformă într-un alt om. 3. Orice om are dreptul la un pahar de vin. Astfel, din punct de vedere matematic, ne referim la termenii unui şir. Cum este bine ştiut „Principiul inducţiei complete” are două etape: Etapa de verificare şi Etapa de demonstraţie. Afirmaţia 1 (de verificare) introduce primul termen de rang n+1, atunci când se cunoaşte termenul de rang n este exact situaţia în care principiul inducţiei complete ne asigură că sunt definiţi toţi termenii şirului (de demonstraţie).
Am avut şi eu ocazia să-i enunţ „Principiul inducţiei paharului de vin” preşedintelui de sindicat judeţean când participasem la ocuparea funcţiei de inspector zonal după „marea revoluţie democrată” din România. Atunci îi spusesem domnului preşedinte sindicat că eu pot servi n pahare de vin, pe când domnia lui va cădea pe sub mese de whisky băut ca şpaga primită în urma recomandărilor făcute pentru ocuparea funcţiilor de director şi inspector F.s.n.-şti.

Leibniz şi Newton

Reuşisem să trec, destul de greu Concursul pentru funcţia de metodist în cadrul Comisiei Metodice al Inspectoratului şcolar. Cu toate piedicile puse de directoarea liceului Mucescu dosarul ca membru în Comisia profesorilor metodişti fusese aprobată. Printre cele câteva inspecţii metodice de gradul II şi I am fost repartizat la colegul … de la Liceul…
Anunţasem colegul că voi veni pentru inspecţia de grad în la începutul trimestrului al II-lea şi îl rugasem să pregătească planificările, planurile de lecţie şi subiectele tezelor cu baremele de notare din trimestrul I.
─ Bună ziua, colega! Sper că nu ai prea multe emoţii la această inspecţie pentru examenul II. Mai greu ţi-a fost la inspecţia de definitivat cu tovarăşul profesor Chibrit. Un chiţibuşar şpăgar, numit de secretarul de partid al judeţului ca metodist, după cum ştim toţi cei din breasla profesorilor de matematică.
─ Să trăiţi, domnule profesor mă salută profund emoţionat colegul Vrabie de la Liceul… M-am pregătit bine, dar vă rog să nu fiţi prea sever cu mine… ştiţi foarte bine cum sunt elevii în ziua de astăzi pe la liceele cu profil industrial.
─ Ei… şi tu, acum… doar mă cunoşti destul de bine şi chiar suntem mai mult decât amici. Nu-ţi fă probleme cu Procesul verbal! Este total formal! Mai greu este la examen, la Iaşi, că prima probă este la socialism şi… documentele de partid, congresele… partidului comunist sunt la baza verificării de foştii noştri profesori universitari. Hai, să mergem la orele pe care le-ai pregătit. E ora 8 şi elevii au destule emoţii să mai întârziem şi noi.
A treia oră, colegul meu de numai pregătise o oră de analiză matematică cu o clasă a XII-a de la profilul mecanică agricolă. Se preda formula lui Leibniz şi Newton care stabileşte legătura dintre integrală şi primitivă. Colegul şi amicul meu scrisese pe tablă numele celor doi fondatori ai Calcului diferenţial şi integral. La sfârşitul orei am intervenit adresând elevilor o întrebare.
─ Mai trăiesc Leibniz şi Newton?
După o tăcere de mormânt, elevii neaşteptându-se la o astfel de întrebare, o elevă care trecuse de emoţii fiind mai tot timpul lecţiei la tablă răspunde timidă cu o voce, oarecum fără convingere.
─ Nu.
Am intervenit cu o altă întrebare, o întrebare care-i derutară şi mai mult pe elevii clasei de la profilul mecanică agricolă de la Liceul…
─ Învăţaţii despre care am întrebat mai înainte, Leibniz şi Newton au mai apucat să trăiască după al doilea război mondial, ori au murit după primul război mondial?
Tăcerea din clase devenise stânjenitoare. Nici profesorul, care nu se aşteptase la o astfel de întrebare se îngălbenise la faţă şi mâinile începură să-i tremure. Elevii văzându-l terminat pe profesorul lor de matematică îngheţaseră de frică în băncile destul de incomode pentru vârsta lor. Nu am reuşit să primesc un răspuns din partea elevilor, colegul meu rugându-i pe elevi să se ridice şi să salute profesorul venit în inspecţie. Ridicaţi în picioare, în poziţie de drepţi, salutară ca în armată.
─ Să trăiţi tovarăşe profesor! Vă mulţumim pentru că aţi venit în inspecţie la ora noastră de matematică. Bunăăă… ziii…uaaa….
Peste câteva zile am reflectat mult asupra acestei situaţii şi a programelor şcolare obligatorii la matematica liceelor industriale. Este oare fără importanţă să ştii că Analiza matematică nu-i o achiziţie recentă, ci are o întreagă istorie? Poate fi despărţită istoria de înţelegerea profundă a ideilor şi rezultatelor de Analiza matematică studiată chiar şi la profilul agricol? Oare nu este istoria matematică o parte integrantă a întregii istorii a culturii? Oare se poate despărţi legătura strânsă dintre dezvoltarea Analizei matematice de geometria materialist tridimensională a lui Euclid sau de Legile lui Kepler din fizică? Colegul meu ştia foarte bine, din discuţiile noastre amicale, mai ştiu eu unde… de ce Torricelli nu a mers mai departe în algoritmul de determinare a tangentei la o curbă? Torricelli nu văzuse la timpul lui în studiile făcute doar un mijloc de determinare a tangentei la o curbă, nu şi o metodă simplă de calculare a ariilor, descrisă de sir Isaac Newton.
─ Mihai te ştiam că eşti mult mai didactic la orele de clasă. Hai… spune… aşa că nu te-ai aşteptat la un astfel de test?
─ Tovarăşe profesor, dom’ inspector, eu am încercat să respect întocmai cerinţele programei. Am greşit cu ceva? Elevi au ştiut să rezolve bine exerciţiile de la tablă. Ce ziceţi?
─ Na… bine că mă-ai luat la don inspector! Ce dracu’ băi Mihai a fost doar o întrebare aşa ca să-mi fac o părere dacă şi elevii de la şcoala voastră sunt la fel de reduşi privind cultura matematică ca şi elevii mei. Nu este mai nicio diferenţă între ei, cu toate că cei din clasele mele se cred că sunt la profil teoretic şi le ştiu pe toate.
─ Scuze, am crezut că mă faci varză în Procesul verbal şi am încercat să dreg busuiocul cu apelativul de şef! De altfel, îţi pot spune că la ultimele ore când am regizat, adică am repetat de câteva ori rezolvarea şi răspunsurile la problemele pentru inspecţie, le-am vorbit şi despre faptul că Newton, pe lângă descoperirea Legii atracţiei universale a impus în matematică primatul funcţiei primitive şi legătura dintre primitivă şi arie pe baza unui algoritm deosebit de simplu.
─ Gata cu scuzele, dragă amice! Să mergem la director să scriem procesul verbal. Sper că curva aia de secretar de partid pe şcoală să nu-ţi facă necazuri. Ştiu că îţi cam face greutăţi şi te cam discută prin Consiliile cadrelor didactice din şcoala voastră pentru comportamentul necorespunzător privind etica şi morala cerută de societatea socialistă multilateral dezvoltată, privind prea multele pahare de vin domnule!
─ Suntem aşteptaţi de tovarăşul director la camera de oaspeţi de la cantina elevilor. Cred că nu o să refuzaţi un păhărel de vin, curat de la ţară şi un grătar proaspăt de porcul tăiat acum câteva zile pentru masa elevilor interni. Şi mai discutăm acolo despre Newton, Torricelli şi teorema lui Pitagora.
─ De acord. Şi doar ştii că nu sunt mofturos şi destul de nonconformist în ceea ce priveşte regulamentul impus pentru inspecţiile şcolare.

La Bolta Rece. „Reconstituirea”

Odată, Machedonul, profesionist al jocurilor de noroc poker şi pietre, îi veni o idee trăsnită pentru a înşela vigilenţa profului de mecanică, binecunoscut pentru bunătatea lui în acordarea notelor mari. Studenţii ştiau că după război, profesorul fusese arestat pentru principiile lui antisovietice şi deportat în Siberia, fiind eliberat la presiunile Crucii Roşii. Era tare apropiat de studenţi şi nu pierdea ocazia ca la barul hotelului Unirea să povestească vitregiile prin care a trecut în Gulagul sovietic. Povestea cum gardienii i-au tăiat degetul inelar, luându-i verigheta. Când aburii alcoolului îi amorţea raţiunea, bătrânul profesor se urca pe masă şi cânta Gaudeamus, înjurând de mama focului pe cei care-l interogase înaintea arestării. După 20 de ani de dictatură a ploretariatului din România, securitatea îi clasase dosarul politic, fiind unul dintre cel mai bine pregătit profesor universitar. Distinsul profesor era o somitate în ştiinţă. La un curs de mecanică, desenase pe tablă o curbă şi scrisese cu ambele mâini tot cursul despre sateliţii sovietici.
Profesorul era totuşi o mare inteligenţă, recunoscută prin lucrările ştiinţifice publicate. Printre studenţi se spunea că era unul dintre cei care au calculat traiectoriile satelitului Gagarin. Dar era şi un nonconformist. Odată la un examen, studenţii vietnamezi au fost picaţi toţi, aceştia motivând că nu pot explica subiectele în limba română.
─ Veniţi la toamnă, le spuse profesorul! Atunci veţi putea vorbi cu mine în limba voastră.
Şi aşa s-a şi întâmplat. În toamnă profesorul a comunicat cu vietnamezii în limba lor şi i-a picat din nou. Tot atunci, Machedonul propusese o trăsnaie de fraudare a examenului. Era o prostie, dar a funcţionat!
─ Am vorbit cu Andrei şi i-am propus cum să scoată un subiect din sala de examen.
─ Şi?
─ Şi… şi… ascultă şi nu mă întrerupe!
─ Ştii foarte bine cum este el. A spus da. Pe el nu-l interesează decât notele maxime. Dar i-a plăcut ideea şi a acceptat-o ca un joc. Avea şi el nevoie de ceva adrenalină. Ca membru al Senatului nu va avea teamă, dacă şarlatania nu reuşea. De altfel, noi toţi ştim că este un informator, un turnător, iniţiat încă de pe vremea când era u.t.c-ist şi responsabilul cercului tinerilor miliţieni, organizat în şcoli. Doar ştii prea bine ce grade securiste avea taică-su care venea la decanat numai îmbrăcat în uniforma lui militară.
─ Şi care-i şmecheria? Cred că nu vom avea… nicio şansă. Deja suntem pe o listă neagră… şi…
─ Bă!… Tu eşti prost… Nu vrei să primeşti o notă mare la examenul bătrânului? E bună la media pentru bursă, că dacă se poate… se poate.
─ Şi cum vom proceda?
─ Acum îţi spun. Îl ademenim în ajun de examen, la Casa Universitarilor, îi ospătăm cu amabilitate cu câteva sute bune de mureşeancă şi… mâine va fi destul de mahmur să fie atent la biletele de examen.
─ Hai măi… ce dracu’ sunt oare eu tâmpit?
─ Andrei, intră la examen, palmează două subiecte, răspunde la unul şi pe celălalt îl scoate afară. Şi… când se apropie de catedră, pentru ai distrage atenţia profesorului eu deschid uşa şi-l rog să intru peste rând. După ce trag un bilet spun numărul biletului scos din sala de examen de Andrei. Simplu, nu-i aşa?
─ Tu eşti nebun de-a binelea. Cum ai reuşit să-l convingi? Vrea el să facă aşa ceva?
─ Ce ştii tu? Este singurul care nu va atrage atenţia. De altfel îl am la mână. Dacă spun ceea ce ştiu eu îl zboară, una două din facultate. Ştii bine când a lăsat-o pe Liana gravidă. Îl am la mână cu ceva! De altfel, toată viaţa lui mă va sluji ca un sclav. Am să-ţi spun şi ţie, dar nu acum. Cu siguranţă, după ce terminăm facultatea, vom avea nevoie de ajutorul lui pe la examenele noastre viitoare, în cariera de cadre didactice, cine ştie pe unde, pe la o şcoală din provincie. De altfel, cariera lui este şi va fi strălucită ca viitor asistent, viitor profesor universitar şi aşa mai departe. Poate chiar şi în politica comunistă… doar ştii cine este taică-său! Doar are numai note bune la toate examenele şi este bine văzut de către profesorii universitari. Şi la urma urmei şi Andrei este un bun jucător de poker şi bun prieten cu mine.
Amintirile mă năpădiseră cu gânduri demult trecute. Când se apropiară pe lângă Bolta Rece, un restaurat vizitat des de studenţi, îmi amintii o întâmplare nu prea domestică, care le schimbase destinul celor doi prieteni. Era o amintire, nu prea plăcută, care îmi rămăsese încă vie în amintire. Atunci Machedonul primise ceva bani de la părinţi şi propusese o relaxare la un pahar de vin.
Ajunseserăm la restaurant, ne aşezarăm la masa de lângă bar. Picoliţa se apropie cu un zâmbet feciorelnic şi cu plăcerea de a servi, le aduse vinul casei, un vin vechi din hrubele Cramei lui Ştefan cel Mare. Bucuroşi şi veseli, nevoie mare, sporovoind fiecare despre subiectele învăţate, înainte de a intra la examen, golirîm repede sticla de un litru. Mai comandarăm câte o cafea şi încă un trei sferturi de Cotnari. Studentul machedon era de pe undeva din Dobrogea, mirosind mai tot timpul a brânză de oaie avea o dambla. Când se îmbăta începea să cânte de ale lui, cântece în aromână, învăţate încă din copilărie la mulsul oilor. Şi avea şi voce. Era plăcut când cânta şi la căminul studenţesc din Copou.
Vocea aromânului atrase privirea petrecăreţilor din restaurant. La acea oră de seară, mesele erau toate ocupate. Cânta machedonul în limba lui, cu cuvinte pe jumătate înţelese şi în română. De altfel era bine cunoscut de ospătarii care-l serveau totdeauna cu plăcere şi de multe ori îl lăsau să cânte acompaniat de orchestra de lăutari a restaurantului.
Este bine ştiut că la machedoni este o tradiţie spargerea unui pahar, pentru alungarea ghinioanelor şi a răutăţilor din viaţă. Dar ghinionul nu ne ocoli pe noi, noi studenţii recalcitranţi şi obraznici. În veselia cântecului, machedonul sparse paharul, după ce-l goli dintr-o suflare.
Băut bine şi bine dispus, îmi adusesem aminte de secvenţa cu sifonul din filmul ”Reconstituirea”, mă urcai pe scaun şi spărsesem şi eu un pahar. Filmul rulase doar numai două zile la Cinematograful Victoria, fiind apoi interzis de cenzura care nu accepta ca societatea comunistă să fie viciată, de un comportament ieşit din comun al miliţienilor şi procurorilor. Sala cinematografului a fost două zile, la toate spectacolele, arhiplină. Se stătea şi în picioare, culoarele fiind pline de studenţi, dar nu numai. Toţi savurau cu aplauze în timpul desfăşurării secvenţelor cu tâmpitul de miliţian care arunca cu pietre în apa unui râuşor de la marginea Braşovului.
Dar şi comportamentul procurorului cu batista udată cu apă plasată pe toată faţa rotundă, strălucind de osânză, stârnea râsete în toată sala cinematografului. Toate cele regizate în film erau o parodie a societăţii socialiste, ridiculizând unele instituţii ale statului comunist care-şi făceau datoria doar de formă la indicaţiile partidului ceauşist. Păcat că filmul se termină cu o tragedie, prin moartea actorului principal care fusese obligat să facă reconstituirea unei amărâte gâlcevi cu ospătarul unui birt de cartier, în timp ce pe un stadion se desfăşura un meci de fotbal.
«Dacă ai spart ”sîfonul”, sparge ”sîfonul”. Dacă ai spart paharul, sparge paharul», îmi revenise în minte cuvintele avocatului din film care interpreta apărarea tânărului recalcitrant şi care nu înţelegea prea bine ce a făcut şi cu ce a greşit.
Machedonul se urcă şi el pe scaun şi mai sparse un pahar pentru a alunga spiritele rele care veniseră la masa lor. De la o masă vecină cu cea a studenţilor cheflii se auzi vocea autoritară a unui bărbat, nemulţumit de comportamentul celor doi studenţi.
─ Unde vă treziţi bă huliganilor, de ce spargeţi paharele? Ce fel de cântece sunt astea? Aţi băut prea mult!
Clienţii din restaurant se uitau curioşi şi nu cu prea mare bunăvoinţă la huliganismul studenţilor. Se întrebau, totuşi, ce se va întâmpla, cu cei doi, care erau destul de bine băuţi. Eram în stare de ebrietate avansată.
─ Ce vrei tovule? Paharele le plătim. Dacă vreau sparg şi ”sîfonul’’, spusesem cuvântul care îmi stătea în minte de la filmul ”Reconstituirea”. Sunt student şi astăzi am trecut cu prietenul meu cel mai greu examen. Suntem veseli şi asta e!
Unul dintre cei doi bărbaţi se apropie de masă şi ne ceru documentele de identitate. Erau doi sticleţi civili care îşi făceau datoria culegând informaţii de la cei care frecventau restaurantul. Ne smulseră legitimaţiile de student şi ne convocaseră pentru a doua zi la judeţeana de miliţie.
De atunci colegii noştri, care aflaseră de incident au început să-i suspecteze de colaborare cu securitatea şi îi ocoleau. Într-o zi Badeca este bătut bine de Zaharia, un coleg dintr-un an mai mare, care fusese chemat la miliţie să dea declaraţii privind vânzarea unor obiecte de aur. Era suspectat că le furase, dar în prostia lui, chiar el povestise cum le primise de la o bătrână din satul lui, care-i luase virginitatea. Atunci „conul Mădârjac” a stat mult timp în spital până când medicii reuşiseră să-i înlocuiască ochiul cu unul de sticlă, ca o amintire a filmului Reconstituirea.

Lasă un răspuns