«

»

Dimitire Grama – dialoguri

Dimitrie Grama…ca niste frunze uscate
cad, asa pe rand,
din mine;
copilaria,
prima bicicleta,
tineretea,
prima iubire,
dascali si
colegi,
diplome.

…ca niste frunze moarte
cad necontenit
mustrari de constiinta.
…ce-mi pasa de ele acum?
sunt mult mai mult
decat am fost
sunt tot atat de putin
ca la inceput…
locurile alea goale
ramase singure
cu mine
in mine,
le numesc amintiri…
disperat,
atat eu,
dar mai ales altii,
chiar straini,
incercam sa umplem
golurile astea
cu tot felul
de banalitati si
cu minciuni
si acest lucru
ma sileste
sa imi retraiesc viata,
ma sileste sa cred
ca voi muri
nemuritor.

dimitrie, decembrie 2016

Lasă un răspuns