«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Namastasyai…

Este o materie particulară,
substanţă acceptată în
mai multe universuri paralele,
din sunete imperceptibile constituită,
subtilă, graţioasă, diafană.
Se adună în moleculele ce definesc
spaţiul comun de frontieră.

Pe aici se trece prin
portalul enigmatic dintre lumi,
şi alcătuirile sonore trec pe aici,
pe unde purtătoare delicate;
dar penetrante, e fără nicio şansă
vreo împotrivire.
Sunt cântecele
cu unică trăire emoţională.
Dizolvă şi-apoi le trimit neantului
cohorte ale gândurilor negre nechemate,
şi adeveresc că temelia veşniciei
este gingaşa şi atotputernica
particulă sonoră.

„Namastasyai, Namastasyai…,
hai să mai stăm de cântec,
ca vechi şi buni prieteni
– eterul tot să fie numai cântul tău,
şi-atunci voi crede în mesajul ancestral
trimis de Însuşi Dumnezeu
în graiul din sanctuarele străbune.

În orice tălmăcire nu înţelege nimeni
ce nu înţeleg nici eu,
doar o trăire înfiorată mă străbate,
vine prin rădăcini adânci
…Ma Amba Lalitha Devi…

Şi nu pleca nainte de a-mi spune
prin câte universuri am să trec,
o fi vreunul de unde să mă întorc?!”

Ecce homo!

Mi-am început scrisoarea
cu aserţiunea consacrată:
„Sincere condoleanţe!”

Fără temei; el n-a plecat răpus, răpit
de moarte – nonexistenţă, nefiinţă,
noţiuni abstracte, inventate
de logica ce-orbecăie şi se înfundă în mlaştini,
de strâmba raţiune ce face pe aici ravagii.
E doar părerea omului ce le dă viaţă
pentru o efemeră trecere.

În permanente conversaţii
cu Prea Înaltul Cel-Ce-Sunt,
prin cereri concentrate,
repetate de iertare,
în îndelungă, aspră penitenţă,
a reuşit să I se asemene:
să fie numai bunătate, să I se alăture
la Sfânta Facere continuă.

Doamne al meu – i-a spus,
cred că şi Ţie uneori
Îţi este greu cu atâtea griji, cu atâţia
sfinţi în jurul Tău ce-ţi cer câte ceva.
De-o fi şi-acolo careva
cu părţi din trup nevolnice,
să îmi dai voie, Doamne, să Te-ajut, să fiu
în Ceruri primul donator de organe!

Urmându-i celebrului Divin Înaintaş,
voi stărui cu îndrăzneală
să dobândesc pecetea „Ecce Homo!”
Şi de va fi nevoie, mă voi sacrifica!

Când voi purta costum astral

Când voi purta veşminte astrale,
voi, sfinţi ai Cerului,
rogu-vă, ocrotiţi-mă de rele
– ce-şi fac plimbările de agrement
prin Univers, pe unde nu te-aştepţi .
Hainele astea noi doar aparent
n-au suprafaţă exterioară , n-au ce acoperi,
interioarele par goale.

Sunt însă ocupate, nu cu
materiile perisabile lăsate pe Pămănt.
Nu-mi mai sunt necesare.
Dar au aceleaşi forme şi dimensiuni,
numai că-s invizibile;
se află acolo acum esenţele
– informaţii despre rostul şi mişcarea lor.
Păziţi-mă, mă voi păzi şi eu de
tot ce ar vrea să mă pătrundă ca să vadă,
din curiozitate, înăuntru ce mai sunt.

Am privilegiul că sunt imponderabil
şi deplasarea mea este instantanee…
E greu şi – mai aproape de adevăr –
aproape imposibil
de stabilit cu mine un contact;

doar dintr-o impardonabilă eroare
de orientare…

Lasă un răspuns