«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Contemporan cu moartea

Moartea oricărui om este
mai mult treaba supravieţuitorilor
decât a lui.
Thomas MANN
Avem tentaţia să simplificăm.
Este un episod din fiecare viaţă,
cel mai banal, mai sigur,
mai de necontestat,
pe cât e de complex, pe-atât de simplu.

E drept că doare uneori.
Dar ce atâta tărăboi? Mai tare doare o măsea,
şi trece tot printr-o extracţie.
E tot mai densă în emoţii aşteptarea.
Şi fiecare, când este la rând,
se uimeşte de cunoaşterile şi înţelegerile
ce i se aprind să vadă pragul,
– nebănuite taine, şi de
răspunsurile de împăcare ale sinelui
cu trecerea prin marele mister.

Dar greu de suportat, de acceptat
e pentru cei care rămân cu amintirile,
să le aprindă o lumânare,
să le aducă o floare, să o ude cu o lacrimă,
să plângă o rugăciune.

Doar ei ştiu ce e moartea?
E numai jumătate a adevărului.
E spartă la a mândouă capetele
încercarea de-a o banaliza.
Când moare orice fiinţă vie,
e un cutremur pentru Univers,
curge veninul durerii – plânsul lui,
şi nu-i ajunge capetele…

Dragă mamă,

Sărut mâna!

Îţi sărut inima
şi amintirea dragă
şi dragostea din necuprinsul
sufletului tău de mamă.
Îţi sărut durerea
din prea devremea-ţi frângere şi despărţire
şi icoana.

Iartă-mă!
Atât de rar îţi scriu.
Şi câte am să-ţi spun!
Întâi de toate,
mi-e tare dor de tine!
Şi despre câteva
din cele ce s-au petrecut în lipsa ta
îţi dau acum de ştire.
Pasărea cenuşie,
cu ochii mari şi galbeni,
s-a sinucis,
după ce, fără să vrea, fără să ştie,
a îngrămădit atuncea în fereastră
vestea rea.

Pribeagu’, câinele găsit,
mult timp te-a aşteptat la poartă
şi te-a chemat,
urlând zile şi nopţi la rând.
Când a plecat în lume să te caute,
nu mai avea grai.

Florile toate
s-au adunat în coroniţe
şi merele aurii au zăbovit
în palmele deschise ale toamnelor târzii,
până s-a dus grădina după tine,
în Rai.
O vreme,
a plouat prea des,
sau n-a plouat deloc;
când n-a fost arşiţă, am stat în ger.
Au ruginit orele-n turn.

Mai vin colindători la geamul tău.
De aici, de unde ne-ai iubit,
se vede acelaşi nesfârşit, albastru cer.
Şi câte multe altele
am să-ţi mai spun,
când ne vom revedea.

Sărut mâna, mama mea…

Cartea e mică…

Recunosc,
este o lipsă de elementară
bună cuviinţă pretenţia
să mă bine primească oceanul,
pentru c-aduc într-o sticluţă câteva
picături de apă de ploaie.
Mă poartă omeneasca îndrăzneală,
porunca „îndrăzniţi!”

E adevărat,
în lumea fără limite,
sunt o entitate infinitezimală,
dar unică, nimeni nu-mi seamănă.
E cineva care să garanteze
că fără mine lumea asta
ar fi existat?!
O, da, ce sunt
înscrisurile astea decât
nişte banale însemnări de drum,
strânse-ntr-o carte ce abea se
ţine pe picioare?

O, da,
cartea e mică,…dar
speranţa-i mare!

Lasă un răspuns