«

»

Tit Tihon – Din „Şocuri didactice” – volumul II

Accidentul
─ Salut… ce faci măi Ţâcă?! Nu te-am văzut de la examenul de grad! Ce cauţi acum prin Bucureşti? Te văd destul de îndurerat!
─ Salut! Ai dreptate, nu ne-am mai văzut de mulţi ani. Am avut un mare necaz cu un copil, care a murit în toaleta şcolii. A fost un scandal mare la şcoală şi cercetările au cerut o investigaţie a medicinii legale din Bucureşti.
─ …
─ Aşa că copilaşul meu drag a fost adus la Bucureşti pentru cercetări. Astăzi am venit să iau certificatul de deces de la Medicina Legală. Sunt tare obosit, necăjit şi de durere nici nu ştiu pe unde merg.
─ Să nu-mi spui… mai mult. E o tragedie… îmi pare rău! Îmi pare rău!
Ţâcă era trist şi lacrimile începuseră să i se prelingă pe obraji. Am încercat să-l compătimesc, să-l liniştesc sufleteşte şi să-i fiu aproape. Să intrăm la cafeneaua asta şi un ceai fierbinte îţi va face bine.
─ Dar ce este un accident? Am încercat să sparg tăcerea care se aşternuse.
Tâcă ţinea cana fierbinte între palme şi o răsucea când la dreapta, când la stânga. Oare a fost doar o întâmplare nefericită care adusese suferinţă familiei prietenului? Gândisem cândva că un accident aduce suferinţă nu numai unui pământean, dar şi unui grup participanţi la un concert sau chiar a unui continent. Mai mult, accidentele pot avea şi între planete, stele, galaxii şi chiar a universului. Dar „accidentele” acestea sunt oare pur întâmplătoare sau există un anume „ceva” care este la baza hazardului producerii lor? Poate că nu sunt chiar aşa de întâmplătoare!

─ Să dau un exemplu: un copilaş merge liniştit pe trotuar privind asfaltul străzii care abia fusese reparat. Observă o piatră, nu prea mare, de culoare albicioasă care făcea contrast cu culoarea asfaltului. Numai ce gândi copilul de ce piatra rămăsese pe carosabil, când un autoturism o prinde cu un pneu şi o aruncă-n tâmpla copilului ce cade secerat pe trotuar. Medicii de la Smurd sosiţi de urgenţă nu au mai putut face nimic. Copilul decedase.
─ … Ce întâmplare nenorocită! Chiar aşa s-a întâmplat?
─ Aşa a fost. Eu am dat telefon la 112. Dar să-ţi mai dau un exemplu. O bătrână aşteaptă să treacă strada pe la trecerea de pietoni. Un şofer se apropie de trecere, încetineşte, dar derapează destul de curios şi loveşte nu prea tare indicatorul de pe trotuar. Indicatorul din fier şi tablă o loveşte pe bătrână, producându-i o rană fatală la cap.
─ Este oare şi acesta un accident, urât şi tare curios?! Tu ai o părere de ce se întâmplă toate astea?
─ Sunt trei sfere de energii negative; sfera şoferului, sfera copilului, sfera pietrei sau sfera bătrânei, sfera autoturismului, sfera indicatorului, care se intersectează creând un punct de maxim critic, ceea ce ştii şi tu din cursul de Analiză funcţională.
─ Te referi la teorema de punct fix a lui Banach?
─ Exact! Şi nu demult am scris un articol legat de spaţiile metrice făcând legătura cu un accident de avion şi cu un naufragiu unui vapor de croazieră, care…
─ …
─ … un avion de pasageri se prăbuşeşte în Oceanul Pacific. Ancheta specialiştilor nu au reuşit să găsească acea eroare, care a dus la moartea celor 313 de pasageri, cu toate eforturile făcute în cercetarea accidentului.
─ Mă faci să înţeleg că aceste energii ale călătorilor s-au intersectat în acel punct, generând prin energiile lor negative, ale pasagerilor, a avionului şi a locului au creat o dereglare a spaţiului printr-un punct critic ce a dus la nenorocire. Şi acum să-mi spui de unde această ipoteză privind energiile negative, punctul fix critic şi accidentele întâmplătoare?
─ Dar nu sunt accidente întâmplătoare! Aceste „forme” sunt sau au fost reactivate-n timp de programul ADNc. Totul este programat şi prin derularea în timp se creează vortexuri, care ajung uneori la puncte fixe critice de energie negativă. Dar acest punct critic se reactivează şi la plante. De exemplu, în unele locuri apar zone unde pădurile, vegetaţia, mai mari sau mai mici dispar, adică are loc un astfel de „accident”. Şi accidentul se poate manifesta pe zone foarte mari creând întinse deşerturi pe continentele pământului.
─ Poate şi dispariţia unor civilizaţii?! Eu nu mai înţeleg nimic! Această ipoteză a ta ar trebui să se manifeste şi la animale? Dacă ceea ce spui tu a fost înscris într-un program cu miliarde de ani în urmă cum se poate potrivi cu timpurile noastre pământene de astăzi?
─ Se potriveşte chiar foarte bine. Şi la animale se întâmplă ,, accidente”, când familii de delfini eşuează pe unele plaje în anumite perioade. Dar şi… acest fenomen este vizibil astăzi prin acele pandemii la fermele de păsări sau bovine! De ce? Şi am să-ţi răspund tot eu: aceste accidente sunt doar „ forme” care se adaptează în timp prin miliardele de reactivări ale fractalilor individuale ADN, ARN ale ADNc-ului.
─ Tot cu studiul ADNc-ului te ocupi? Ai reuşit să descoperi care-i este originea? Îmi aduc aminte cum o puneai în încurcătură pe asistenta de la cursul de Analiză funcţională privind teorema de punct fix a lui Banach. Atunci spuneai că ADNc-ul ăsta este cu totul altceva decât cunoaşte ştiinţa modernă?
─ Absolut! Până şi Pitagora spunea că două linii (nu drepte) încep la alfa şi se termină la omega şi de aici poate “eu sunt alfa şi omega” Ca atare eu, sunt o „formă” în evoluţia unui fractal al ADN-ului ADNc-ului „entităţii iniţiale” şi sunt programat să mă îndrept spre T0, adică să ajung de unde am plecat. Evoluţia se derulează conform programului iniţial şi în existenţa mea se reactivează în timp mutaţiile creaţiei canalului corespunzător omului. De altfel, nu mă refer la forma materialist tridimensională euclidiană, ci la o “energie” care se manifestă în materia întunecată.
─ Adică vrei să-mi spui că tu crezi în reîncarnare? Da, zău prietene, deja ai dat-o pe ezoterism! Aşa ceva, eu unul, nu voi accepta. De altfel nici religia creştină nu acceptă aşa ceva.
─ Absolut că nu! Sub nicio formă nu am să cred în reîncarnare şi nici nu există o explicaţie în această privinţă. Cu toate că… şi îmi pare greu să-ţi spun ţie, care eşti un fanatic credincios a lui Iisus, că pare cam acelaşi lucru. Biblia ne spune că la Judecata de apoi, Mântuitorul va reveni pe pământ pentru a judeca şi pe cei morţi şi pe cei vii. De unde această idee la apostolii participanţi la “Cina cea de taină”?
─ Cine nu ştie că “Cina cea de taină” este o pictură deosebită a lui Leonardo da Vinci, realizată pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza.
─ Şi chiar în această pictură monumentală, privită cu atenţie, sunt reprezentate litere care indică noţiunile despre care îţi vorbesc. Dar mai mult din pictură se disting “forme” care parcă ne vorbesc despre destin şi soartă.
─ Asta e… ai vrut doar să mă linişteşti că accidentul copilului meu a fost doar o “formă” a ADNc-ului tău! Mă faci să renunţ la prietenia noastră?! Acum va trebui să te las. Este ora când trebuie să merg la secretariatul spitalului să primesc certificatul.
─ Te îmbrăţişez cu drag şi încă o dată îmi pare tare rău de cele întâmplate. Dar ca să închei discuţia noastră, eu doar am vrut să spun… să justific… că existenţa noastră este supusă unei credinţe, credinţă de care avem nevoie pentru speranţă, o speranţă în virtual care există doar în subconştientul fiecăruia dintre noi reactivat în trecut. Această dorinţă a speranţei se activează în interiorul experienţei existenţei transcendentale în sensul că nu se poate aplica în sine. Aceasta ar însemna că experienţa vieţii este determinată doar de acele manifestări ca urmare a cauzelor care le-au produs. Fără un Mântuitor, omul ar fi pierit printr-un simplu „accident”. El ar fi pierit pentru că „plata păcatului este moartea, iar păcatul este călcarea Legii”, după cum este scris în 1 Ioan 3,4. Pretenţiile Legii au fost mântuite prin răstignirea Hristosului, care murea în locul nostru, al oamenilor. Dacă Legea ar fi putut să fie aruncată-n Hades, fără ca universul pământenilor să fie pierdut, atunci Calvarul nu ar mai fi fost necesar. Dar este foarte greu de a înţelege şi a simţi intensitatea şi adâncimea semnificaţiei speranţei noastre de muritori şi anume că aceasta există dincolo şi de universul noii sfere, a conştienţei colective, într-o nouă formă a existenţei. Iisus putea să cheme în ajutor zeci de mii de îngeri, lăsându-l pe om să piară în nelegiuirea lui. Dar ca Fiul lui Dumnezeu a trebuit să părăsească lumea vie prin răstignirea de dincolo de moartea cunoaşterii Adevărului interzis. Calvarul este mult mai mult decât o poveste biblică. În acest calvar este ascunsă şi speranţa. Da speranţa care este mult mai mult decât moartea Fiului omului în locul lui Dumnezeu, ca ultima încercare de a salva existenţa pământenilor creaţi în singurul univers materialist tridimensional euclidian al energiei întunecate.

Audienţa
─ Bună ziua! De la Primărie vă deranjez pentru a vă anunţa că mâine sunteţi aşteptat la audienţa solicitată.
─ Bună! Vă mulţumesc pentru amabilitate şi vă rog… la ce oră voi fi primit de domnul primar?
─ Mâine la ora 10! E bine să veniţi cu câteva minute mai devreme. Domnul primar este punctual şi va respecta ordinea înscrierilor.
─ Mulţumesc mult şi cu siguranţă voi fi prezent cu câteva minute înaintea orei 10. Bună ziua!
După Revelionul petrecut în faţa televizorului, ca majoritatea pensionarilor, adresasem o cerere Consiliului Local pentru o sponsorizare a ultimelor cărţi. Trecuse mai mult de o lună şi cererea mea pentru audienţă fusese aprobată destul de târziu. Eram totuşi bucuros şi speram că în urma discuţiei cu domnul primar voi obţine o sumă modică necesară editării cărţilor. Ca pensionar şi posibilităţile mele financiare erau totalmente imposibile. După 42 de ani la catedră, pensia mea de dascăl, impozitată drastic din cauza reducerii salariului cu 25% de Preşedintele României, aproape că îmi ajungeau pentru dările, taxele şi medicamentele vârstei. Doar eram nişte dascăli „prăfuiţi”, cum se adresase domnia sa la un post tv.
Noaptea venise, dar somnul întârzia să-mi odihnească gândurile ce se zbenguiau printre argumentele pe care doream să le susţin în prezenţa primarului, în speranţa că voi obţine măcar 1000 de lei. Ce este o mie de lei? Nimica toată! Numai vara care trecuse se plantaseră panseluţe în tot oraşul şi… presa locală scrisese cât se cheltuise… cam 50 000 de lei. Incredibil 50 000 de lei pentru gingaşele frumuseţi ale naturii! O carte de-a mea costa de 10 ori mai puţin ca o panseluţă. Şi gândul îmi zbura la audienţă. Oare să-i spun distinsului primar că o carte costă mai puţin ca o panseluţă… dar dacă-i voi spune aşa ceva cu siguranţă că discuţia va denatura cu tentă politică. Nu, nu am să spun acest lucru! Dar cum să-l abordez pe domul primar? Cum?
Am adormit cu gândul că discuţia trebuie să se desfăşoare în avantajul meu. Dar cine eram eu? Eu care organizasem zece simpozioane de astronomie, de-a lungul anilor, nu fusesem ajutat financiar de Comisia de cultură a primăriei. Mai mult de atât, reuşisem să organizez un Simpozion Internaţional cu ocazia „Anului Mondial al Luminii”, împrumutând o sumă bunicică de la CAR. Şi atunci onorata Comisie de cultură nu reuşise să găsească punguţa cu doi bani pentru cele trei zile ale activităţii. Apelasem şi la unii parlamentari locali, dar din păcate sponsorizările promise rămăseseră doar promisiuni politice. Colegii de la care speram un ajutor pentru organizare, fuseseră doar cu numele, fiind interesaţi de obţinerea doar a punctelor pentru dosarul gradaţiei de merit.
─ Cârtoc, cam cât crezi că ne va costa toată povestea asta? Şi cum vom reuşi să facem ca activitatea să ne onoreze… să fie aşa cum trebuie!
─ Eu am să listez tot ce este nevoie pentru cele 60 de mape ale simpozionului, dar îmi trebuie trei topuri de hârtie!
─ Bine, este şi asta ceva, dar diplomele, plachetele pentru participanţi… şi ce îi vom oferim domnului Virgilio Tofani care ne onorează cu prezenţa?
─ Trebuie să facem o plachetă, am văzut eu un model de vreo 200 de lei! Frumoasă domnule, tare frumoasă!
─ De unde bani? Eu deja am cheltuit pe posterul simpozionului, închirierea restaurantului, cazarea şi masa invitaţiilor şi… s-a cam dus aproape tot salariul din luna asta! Dar voi, voi care sunteţi organizatorii simpozionului… cu ce cotizaţi?
─ Îmi pare rău, dar bani chiar nu am! Am nişte probleme de sănătate cu cineva din familie şi nu pot… încerc să ajut şi eu cum pot… cu materiale de pe la elevi cu imprimarea istoricului liceului … şi cu ceea ce mai trebuie.
─ Înţeleg… înţeleg, dar încercaţi şi voi să găsiţi o sponsorizare de pe la politicieni locali, că sunt în campanie electorală, mâine… poimâine!
─ Am să vorbesc cu doctorandul să vedem ce putem face. El este cumătrul deputatului partidului…
─ Şi el este organizator, doar cu numele… că mai tot timpul este plecat la cursuri. Ei ce să faci… asta-i situaţia şi va trebui să trecem peste ea.
Eram îngrijorat de faptul că nu aveam fondurile necesare pentru desfăşurarea în condiţii acceptabile a simpozionului. Cererea adresată Consiliului Local urma să fie discutată cu doar două săptămâni înainte de programarea simpozionului. Şi cine ştie ce sponsorizare ne va fi oferită? În urmă cu doi ani, la organizarea simpozionului „Anul Mondial al Astronomiei” primisem o sumă modică cu care reuşisem să tipăresc portofoliile necesare. Dar, ce mai încolo, încoace, fuseseră buni şi aceia. Se spune că „nemulţumitului i se ia darul”, aşa că mulţumisem lui Dumnezeu pentru ajutor. Dar, salvarea venise, într-o după amiază binecuvântată, când telefonul sună insistent.
─ Bună ziua domnule profesor! Sunt Manuel, cred că mă recunoaşteţi după voce? Ce mai faceţi? Cum merge cu pregătirea simpozionului? Vă pot ajuta cu o sponsorizare, dacă bineînţeles binevoiţi!
─ Bună, te salut şi mă bucur că m-ai sunat! Încerc să mă descurc şi deocamdată am realizat cele programate în agenda de lucru, cum să spun ca în „fişa postului”. Am încă multe de făcut şi nu sunt ajutat mai de nimeni! Mulţi colegi sunt interesaţi, dar… toţi doresc numai să fie nominalizaţi ca organizatori şi toţi ştiu… vorba aia… că simpozionul este internaţional şi contează la dosarul de gradaţie sau la evaluarea anuală.
─ Cunosc… cunosc despre ce este vorba! Soţia mea este cadru didactic, după cum bine ştii. Şi sunt mâncat de cerinţele de sponsorizare din partea firmei mele, când pentru activităţile dirigintelui, când pentru o activitate a şcolii. De multe ori… mai apare şi câte un profesor impostor care încearcă marea cu degetul! La unii le mai dau, dar pe unii chiar că-i refuz politicos, spunându-le că am probleme financiare cu noul regim politic.
─ Toţi cred, că la administratorii de firmă curg banii la robinetul de apă! Dar nu este chiar aşa! Există o lege a sponsorizării, dar şi aceea trebuie aplicată printre rânduri.
─ Uite de ce te-am deranjat! Îţi voi trimite o sumă de bani, dar vreau să-mi trimiţi toate facturile pe firmă… să mă pot justifica în faţa Consiliului de Administraţie. Nu vreau să las loc unor discuţii din partea angajaţilor mei.
─ Mulţumesc mult… Manuel! Este o mare surpriză pentru mine… m-ai salvat! Aveam nevoie şi de ceva bani lichizi pentru multe din toate materialele care-mi trebuiesc. De altfel am mai primit o sponsorizare şi de la domnul Ionel…
─ Bine, îţi trimit banii telegrafic, după amiază îi ai, să te poţi folosi de ei. O zi bună şi te rog să mă ierţi, dar am destulă treabă astăzi!
Cârtoc începu cu intervenţiile pentru nominalizarea şefilor ca membri în comisia de organizare.
─ Ar fi bine să o trecem pe doamna director şi domnul primar la organizatori, Sunt ca şi noi, cadre didactice la Liceul. Sunt totuşi personalităţi şi ne vor ajuta în viitor,
─ Ce vrei să zici, dom’le, că sunt sub papucul lor ca salariat? Doar ştii foarte bine că amândoi urmăresc să mă distrugă şi să-mi poată sălta catedra. Nu sunt angajat pe moşia lor aşa cum cred ei. După părerea directoarei, cadrele didactice sunt doar nişte unelte cu care îşi îndeplinesc dorinţele de parvenire, după cum afirmase într-o discuţie cu un parlamentar.
─ Măi să fie, chiar aşa spus? Nu îmi vine să cred! O credeam mult mai apropiată de colegi şi chiar mi s-a părut destul de amabilă privind propunerile pe care le-am făcut pentru organizarea activităţilor la Cercul de astronomie.
─ O fi apropiată de tine, măi Cârtoc, că eu o cunosc de când a intrat în şcoală, pe uşa din dos a partidului şi primul lucru a fost să-mi interzică organizarea Fazei judeţene la astronomie. M-a trimis la Clubul Copiilor şi nu mi-a fost chiar atât de uşor! Dar, pe atunci, chiar şi voi vă uitaţi cu curul la activităţile organizate de mine! Până ce aţi văzut că mai puteţi smulge câte o diplomă de la aceste olimpiade pentru elevii din clasele voastre pregătiţi de mine.

Era o zi de primăvară deosebit de frumoasă şi mulţi dintre colegii participanţi la activităţile simpozioanelor bârlădene îşi manifestaseră interesul pentru participare. Prima zi, fusese obositoare pentru mine, care alergasem când la gară, când la hotelul liceului sportiv, unde obţinusem cazarea invitaţilor, prin amabilitatea unui adevărat director. Era un du-te vino, care îmi măcinau nervii şi puterea fizică. Mai mult eram dezamăgit de faptul că nimeni dintre colegi nu îmi acordau un oarecare ajutor. Colegul doctorand în studiul fenomenelor geografice era plecat la cursuri, Cârtoc avea probleme de sănătate în familie. Doar elevii membrii cercului îmi oferiseră ajutorul, dar şi aceştia nu chiar degeaba. Urmăreau şi ei… ca toţi elevii, o recompensă la orele de clasă cu o notă bună pe la disciplinele opţionale. Aşa este cam peste tot în viaţă! Până şi un căţel, fie el de rasă sau maidanez nu se ridică în două lăbuţe dacă nu îi dai bucăţica de recompensă. Ei, da… recompensa totuşi diferă… Un căţel de casă primeşte o delicatesă de la magazinul veterinar, pe când un maidanez se mulţumeşte cu o bucată de pâine uscată sau un oscior aruncat la întâmplare. La regnul uman, aceste recompense sunt cam tot aşa distribuite! Pentru unii avantajele posturilor de conducere, unde prin abuzul de funcţie culeg „delicatesele” ca recompense, în timp ce muritorul de rând, cadrul didactic, care munceşte la catedră şi în timpul liber, se mulţumeşte doar cu „osciorul” unui punct la evaluare.
În prima seară a simpozionului era programată o activitate de observare a bolţii cereşti la ştrandul oraşului. Era o locaţie numai bună ca telescoapele să nu fie influenţate de luminile oraşului. Invitase presa locală la o seară de observaţii astronomice la Ştrandul din Oraşul, care fusese inaugurat cu ocazia Zilelor oraşului. Ştrandul, care de-a lungul timpului, oferea în perioada de vară, înainte şi după revoluţie, o relaxare pe timpul verii, devenise doar un câmp de păscut oile. Noroc de iniţiativa unui afacerist din Elveţia care găsise posibilitatea finanţării, pentru un ştrand deosebit aşa cum este scris la carte. Inaugurarea se făcuse festiv la începutul lunii mai, cu ocazia Zilelor oraşului. Închiriasem localul pentru cină şi şedinţa tehnică, undeva în jurul orelor 19, când după masa de seară, urma să se desfăşoare observarea bolţii cereşti cu două telescoape aduse de colegii din ţară, dar şi a telescopului colegului Vasile, de la Şcoala… Era un telescop construit de profesorul de la Observatorul din Suceava, fiind destul de bun pentru observaţii.
Cu maşinile personale, toţi invitaţii ajunseseră la Restaurantul ştrandului. Din păcate începuse să plouă destul de tare şi seara de observaţii fusese compromisă. Invitaţii, plouaţi destul de bine, intraseră în restaurant. Cu toate că discutasem cu administratorul, tot ceea ce ţinea de cină pentru mai mult de 30 de persoane, invitaţii rămăseseră în aşteptare în holul restaurantului. Din partea personalului, nimeni nu-i întâmpinase la venire, cu toate că ora 19:00 ar fi trebuit să fie respectată. Nici un ospătar nu ştia despre ce este vorba! Îngrijorat dau un telefon administratorului pe care l-am întrebat ce mai pot face în astfel de situaţie. Până la sosirea şefului, astronomii încercară să ocupe locurile din sala mare cu mesele libere. Mai rămăseseră câteva mese libere, celelalte fiind ocupate de mai toţi consilierii locali, care sărbătoreau ziua de naştere a viceprimarului. Doar era o sărbătoare creştină şi domnii consilieri locali trebuiau să se respecte şi să petreacă o zi minunată în noul ştrand al oraşului, departe de văzul contribuabililor şi alegătorilor care i-au înscăunat pe fotoliile Consiliului Local. Ce mai încolo încoace, aleşii locali aveau şi ei dorinţe omeneşti! Petrecerea era în toi, dar apariţia unui aşa mare număr de astronomi îi luaseră prin surprindere. De apreciat a fost iniţiativa primarului care se ridică de la masă şi salută, dând mâna cu fiecare.
Colegii începură să glumească pe seama organizării cinei, care începuse de rahat. Nimic din cele discutate cu administratorul nu se făcuse! La un timp soseşte şi încercă să mai repare ceea ce se mai putea repara. Degeaba! Primirea fusese o catastrofă! Dar, prietenii astronomi nu puseseră la inimă proasta organizare, propunând o şedinţă tehnică privind activitatea. Mai aduseră cinci mese de prin local şi le puseră cap la cap, în apropierea meselor consilierilor. Evident că aceştia deveniră stânjeniţi de apariţia străinilor şi se pregătiseră de plecare. Păcat! Mare păcat că astronomii le stricaseră petrecerea. Oare nici un consilier local nu ştia de activitatea ce trebuia să se desfăşoare în Oraşul? Incredibil, dar adevărat! Aşa a primit Oraşul pe cei mai mari astronomi din ţară, toţi organizatori de Concursuri naţionale şi membri în Comisia centrală de corectare la Olimpiadele naţionale şi internaţionale de astronomie. Cam cu coada între picioare, domnii consilieri, noii troglodiţi ai democraţiei locale, se grăbiră să plece. De ce oare trebuiau să plece? Oare nu era cel mai decent şi chiar prieteneşte să invite pe noii veniţi la masa lor? Nici măcar nu au încercat să salute cu un “bună seara” sau poate un sincer „Domnilor, bine aţi venit şi vă dorim succes!”.
Este o întrebare la care nu am reuşit să-mi răspund. O făcusem de cacao! Oricine ar fi fost venit la restaurant, domnii consilieri puteau să se comporte mult mai civilizat. Erau doar aleşii unei localităţi respectabile, a zeci de mii de orăşeni care-şi puseseră votul cu credinţa că va fi mai bine în urbea lor. La întâlnirile care au urmat după această catastrofă, colegii începuseră glume şi bancuri pe seama incidentului. Nimeni nu uită groaznica primire de la restaurantul ştrandului şi nici lipsa de amiciţie a consilierilor. Timpul a trecut, au venit alte alegeri şi ei, domnii consilieri care se lăfăiau în şampanie franţuzească la ştrandul oraşului au revenit în din viaţa politică. Să fii iertat dom’le viceprimar şi să-ţi fie ziua de naştere sfinţită de sfântul apostol care încă te priveşte de dincolo de Terra.
După ce astronomii reuşiseră să se aşeze la cele câteva mese libere, la plecarea găştii de impostori consilieri, ospătarii care încă nu înţelegeau ce se întâmplă, luară resturile de la masa primăriei şi le aşezară pe masa noilor sosiţi. Toţi se uitau uimiţi la cele ce se întâmplau, până la un moment dat, când administratorul veni cu mii de scuze.
─ Vă rog să ne scuzaţi! Vă aşteptam după ora 22, după ce activitatea dumneavoastră cu telescopul să se fi terminat.
─ Gata… păi… ai făcut de rahat oraşul! Încearcă să rezolvi problema sau poate ne dai resturile de la masa consilierilor? Ce… mai dom’le, ospătarii tăi au crezut că suntem o adunătură de boschetari şi ne-au adus câteva farfurii cu salamul tăiat felii, mâncat pe jumătate. Dă-o dracu’ de treabă! Rezolvă… fă ceva… adu nişte feţe de masă curate… ce mama dracu’… că m-am enervat de-a binelea!
Începuseră şi glumele, destul de nesărate, legate de organizare. Noroc de cazarea de la hotelul Liceului sportiv, care făcuse o impresie deosebită celor prezenţi la simpozion. Şi masa de prânz de la cantina liceului fusese pe măsură, foarte bună! Să-i dea Dumnezeu sănătate directorului, un om adevărat, care a muncit o viaţă numai în interesul elevilor şi al şcolii. După glumele, de altfel la obiect, discuţiile legate de ultimele noutăţi în astronomie, deschisese controversele ştiinţifice între colegi.
De la acel simpozion trecuse patru ani. Cu amintirea întâmplării nefericite din ştrandul oraşului mă prezint la audienţa programată cu distinsul don primar. Fusesem invitat în sala de protocol unde erau deja prezenţi vreo 10 cetăţeni care doreau să le fie rezolvate doleanţele. După vreo trei ore de aşteptare sunt invitat în cabinetul domnului primar.
─ Bună ziua, domule primar şi vă mulţumesc că aveţi amabilitatea de a mă asculta!
Domnul primar, aşezat comod în fotoliul cu spătar ca a unui tron de domnitor îmi aruncă o privire care-mi dăduse de înţeles că răspunsul era negativ. Fără o minimă amabilitate, domn primar mi se adresă pe un ton autoritar.
─ Domnule, te rog să ne spui care este obiectivul vizitei dumneavoastră şi dacă aveţi o cerere vă rog să o adresaţi la registratură.
Simţind repulsia din comportamentul primarului, am adoptat o atitudine ironică şi încă în picioare, îmi luai căciula de pe cap şi începui să o mototolesc ostentativ, aplecat de spate. Încercam să joc rolul lui Moş Ion Roată la adunarea Ad-Hoc din povestea unirii.
─ Apăi… don primar… stimate domn, aş dori să mă aşez pe scaun să pot arăta mapa care mă recomandă pentru cerinţa sponsorizării. Dar se pare că scaunul este prea mare pentru mine şi nu am loc la masa dvs. pe care cu onoare o prezidaţi!
─ Bine, bine… ia loc şi te rog mai repede că mă aşteaptă întâlniri importante cu unii oameni de afaceri. Sunt lucruri mai importante decât ceea ce solicitaţi dvs. şi din păcate Comisia de cultură nu va aprobat suma cerută. Din partea mea vă pot oferi peste câteva luni posibilitatea de a prezenta un proiect cu ceea ce doriţi dvs., dar cu siguranţă sunt bani aruncaţi pe fereastră, datorită faptului că astăzi nimeni nu mai citeşte o carte.
─ Cu siguranţă că aveţi dreptate, dar parcă firavele panseluţe plantate vor mai influenţa prin frumuseţea lor creaţia poeziei sufletului creştin? Ce mai… stimate domn, o panseluţă costă de câteva ori cât costă un volum de al meu… volum care ar face cinste activităţii culturale a oraşului.
─ Domnule… te rog… puţină decenţă! Şi te salut, timpul pentru audienţă a expirat! Doamnă secretară conduceţi-l pe domnul… invită-l pe următorul!
Fără un minim de bun simţ al decenţei, m-am retras din cabinetul de audienţă, aplecându-mi bine şira spinării, lăsând ostentativ să se vadă dosul cât mai în spate, ca un răspuns la salutul inexistent al stimatului domn.

Lasă un răspuns