«

»

Debutul şi destinul unei poete – Irina Lucia Mihalca

Irina Lucia Mihalca

Citesc versurile Irinei Lucia Mihalca de circa zece ani.
În urmă cu ceva ani am promovat pe site-ul “Negru pe Alb” numele ei ca Poet al anului și nu am greşit. Debutul ei a întârziat în urma unor nepotriviri de gusturi cu un editor care nu ştie să respecte un cuvânt dat. Nu merită să-i pomenesc numele.
Poeta a fost remarcată şi premiată la mai multe concursuri în ţară.

Înainte de a mă exprima asupra volumului de debut „ Dincolo de luntrea visului”, apărut în 2016 la Editura Muşatinia, Roman, voi cita câteva opinii ale unor confrați sau simpli lectori.
Editor este un om de cultură – Emilia Țuţuianu, prefața semnată de Adina Dumitrescu.
Prefaţatoarea pare„molipsită” de stilul poetei și începe cu un text poematic din care cităm – „Vorbesc porţile cerului de o copilă” …„Vorbesc gemetele pământului”…”Vorbesc malurile răscolite de brize”…„ Vorbesc valuri de creste-nspumate” …„Vorbesc mătăsurile iatacurilor”…„ Vorbesc dunele de paşi suprapuşi”… Scriitorul Geo Galetaru afirmă cu convingere că „poemele sunt ample revărsări de lirism, cu supraetajări de metafore de mare impact”…”Poemele Irinei Lucia Mihalca conturează o mitologie erotică şi existenţială sui-generis”… Mai sunt şi alte ecouri, mai entuziast fiind cel al lui Ben Todică, scriitor, ş.a.

Ce-mi mai rămâne de spus după asemenea caracterizări extrem de bine potrivite? Multe.
Ca poet, eu încerc să o citesc pe poetă în propria mea cheie. Ca impresie generală, creaţia ei stă sub semnul muzicii sufletului. Ai mereu senzaţia că ea scrie ascultând, în paralel, un Chopin, un Mozart, o mare muzică din veacuri trecute. De altfel, ea are în palmares multe videoclipuri cu texte proprii și muzică clasică sau modernă. Toate se regăsesc pe internet.
Apoi, din lectura atentă a multor poeme se remarcă o adâncă pătrundere în textele Cărţii Cărţilor, Biblia, cu Psalmii ei, cu Vechiul şi Noul Testament. Aceasta dă o structură de înaltă etică şi estetică sufletească. Frumosul devine o religie pentru toţi oamenii planetei.
Fără a fi subordonate canoanelor religioase, poemele sunt prin ele însele atinse de sfințenie.
Mai departe. Ceea ce am apreciat la această autoare este puterea de sugestie prin stăpânirea unor mijloace de expresie bine lucrate.

Poetul nu este un simplu interpret al propriilor sentimente sau ale sentimentelor semenilor. El este obligat să se aplece precum un bijutier asupra „lucrării” poetice.
Pentru exemplificare mă voi opri la câteva exemple – „suntrem lumini, suflete întoarse la matcă”…„ fugim din moartea din noi” …„vuietul veşniciei” ( rarissimă descoperire) …„ timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale cu timpul bărbatului, spre celălalt trup” ..„îşi caută urmele noastre în timpuri”…„suntem piesele aceluiaşi puzzle…manifestarea Absolutului din noi”…„ AU INTRAT ÎN VIS SCRIIND SINGURA LOR CARTE” ( sună ca o sentinţă, dar poeţi adevăraţi scriu o singură carte risipită în mai multe volume”)… „ îţi revedeai inexplicabil imaginea ta pe chipul meu”…

Remarcabile sunt poemele – Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii, Culegătoarea de stele, Exodul cuvintelor, Ceasornicul timpului, Ieşirea din labirint, În veşnicia fără cuvinte, Cântul viorii, Priveşte marea întâmplare, Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului, ca şi autoprezentarea „Și dincolo de nefiinţă”.

Poezia Irinei Lucia Mihalca merită o analiză atentă, eu cred că vor mai veni critici oneşti şi competenţi să o recitească, dar eu voi reţine câteva jaloane – obsesia timpului la modul existenţial şi filosofic, adresarea către o altă lume în care cititorii cred, mă includ printre ei, puritatea sentimentelor care depăşesc stările fizice, spre deosebire de deraierea multor poeţi moderni şi hiper-moderni care se recomandă prin obsesii carnale. Vorbim, deci, de hieratismul şi oarecum ermetismul nedisimulat al creaţiei sale, viziunea luminoasă, demnă de invidie, nu găseşti momente de disperare „poetică”, autoimpus, căldura sufletească fără de care poeta s-ar depărta de noi în sfere inaccesibile, ş.a.

Se recunosc adesea sursele de inspiraţie, unele din propria biografie, altele din lecturi întinse pe secole şi milenii de tradiţie sacrală, respectul pentru o uriaşă moştenire culturală a omenirii.
Pentru viitor aş îndrăzni să vin cu unele sugestii – evitarea unor repetiţii dintr-un poem în altul, efectul, impactul se diminuează, hieratizarea excesivă poate duce la o stagnare a inspiraţiei.

Eu am citit întregul volum cu o mare satisfacţie, unele poeme le cunoşteam, repet, am avut impresia că ascult o melodie care mă însoţeşte pe tot parcursul lecturii.
Originalitatea şi prospeţimea poemelor nu este de neglijat, dimpotrivă, ele pot fi leacuri pentru nenumăraţii desperados ai acestei lumi de „oameni şi lupi”. Volumul se autopromovează prin detaşarea de moda actuală, adică de teribilismele şi canibalismele unor confraţi.

BORIS MARIAN MEHR

Membru USR

24 ianuarie 2017

Lasă un răspuns