«

»

Constantin Enianu – Ani şi artă II

1603

Continuăm periplul analitic prin lumea artei şi culturii, oprindu-ne la anul 1603. În acest an a murit regina Angliei Elisabetei I şi Mehmed al III-lea, sultanul Imperiului Otoman. Vom relata despre Europa, în pragul dintre epoca medievală şi cea modernă, dintre Renaştere şi Iluminism. Vom povesti despre artişti şi protectorii lor, despre prinţi, regine şi împăraţi, în această epocă, în care arhitecţii, pictorii şi muzicienii îşi slujesc stăpânii. Însă în acest an 1603 o parte dintre aceştia vor să caute altceva. Ei se gândesc mai puţin la prinţi, şi mai mult la publicul larg.

● În anul 1603 două mari naţiuni îşi schimbă conducătorul: în Japonia începe epoca shogunatului Tokugawa, iar la Londra Iacob I Stuart, vărul Elisabetei I, devine regele Angliei. Se continuă ca arta acestor culturi să fie dominată de putere şi autoritate, artiştii neavând nicio influenţă. Monteverdi şi Caravaggio lucrează pentru oricine îi plăteşte sau, în mod frecvent, pentru cine nu îi plăteşte. Dar există totuşi şi artişti care găsesc soluţii alternative: în Spania, Miguel Cervantes popularizează romanul, la Londra William Shakespeare se bucură atât de sprijinul protectorilor, cât şi al publicului. El are nevoie de aceasta, fiindcă nu a fost niciodată în relaţii bune cu regina Elisabeta I. În 1603, Shakespeare are 39 de ani. E un dramaturg prolific şi cu succes. „Hamlet“ i s-a jucat şi tocmai a scris „Totul e bine când se termină cu bine“. În 1603, protectorul lui este lordul Hunsdon, al cărui tată deţinea funcţia de lord şambelan. Shakespeare a scris pentru trupa acestuia şi a jucat în ea din 1595, 1603 fiind anul ultimei sale apariţii datate pe scenă, în „Sejanus“, scrisă de rivalul său, Ben Jonson.
În ultimii patru ani, trupa Lordului Şambelan a jucat la unul din cele trei teatre principale din Londra, The Globe, la care Shakespeare este coproprietar. Trupa Lordului Şambelan joacă în mod regulat şi la Curte, dar n-a reuşit să ajungă la o relaţie strânsă cu regina. Aceasta nu-l favorizează deloc pe Shakespeare, iar noul monarh care i-a urmat este criticat de Shakespeare, în piesa „Măsură pentru măsură“, că nu-i place să-şi arate prezenţa supuşilor, drama fiind menită să-i trezească interesul noului rege asupra atitudinii sale.
Ca monarh, Iacob vrea să-şi transforme Curtea într-un templu al artelor. La doar zece zile de la sosirea lui la Londra, emite decretul prin care compania lui Shakespeare devine trupa regelui. Pentru prima dată, compania se bucură de patronajul regal.
În 1603, Londra e devastată de ciumă. Atât regele, cât şi actorii rămân departe de oraş. Însă anul următor, într-un teatru precum acesta, ei joacă mai multe spectacole pentru rege, inclusiv „Măsură pentru măsură“. Protectoratul lui Iacob e deosebit de important, mai ales că-i dă lui Shakespeare de două ori mai mulţi bani ca Elisabeta. Dar banii nu-l transformă pe Shakespeare în linguşitor. El ştie că publicul vine să-i vadă piesele indiferent de ce crede regele. Aşa că a scris apăsătoarea „Măsură pentru măsură“, o dramă fără soluţie. Această perioadă este foarte prolifică: favorurile regelui şi ale publicului îi permit să aleagă subiecte îndrăzneţe, ele fiind la limita dintre flatare şi satrizare. Indiferent dacă Vincentio are ceva din Iacob în el sau nu, e un personaj necugetat, ale cărui acţiuni duc aproape la dezastru, şi nici măcar la final nu suntem siguri că rămâne cu eroina din piesă: „Preascumpă Isabella, ştiu lucruri ce soarta îţi pot schimba. De vrei să mă asculţi, ce e al meu e al tău şi ce e al tău, al meu. Aşa că du-ne la palatul nostru şi îţi vom arăta adevărul ascuns, ce-ntreg îl vei afla.“ Acestea sunt ultimele replici ale piesei „Măsură pentru măsură“, iar răspunsul Isabellei rămâne neştiut.
În 1603, e clar că echilibrul creator se modifică. Patronajul nobililor rămâne important, dar nu mai este esenţial. Teatrul lui Shakespeare depinde mai mult de publicul plătitor decât de favorurile regelui, iar în 1603 regele pare să fi făcut mai mult pentru dramaturg decât invers.
● Elisabeta I nu e singurul monarh care moare în anul 1603. În decembrie, acelaşi an, sultanul Mehmed III, în vârstă de 37 de ani, moare la Istanbul, capitala Imperiului Otoman. Cu opt ani înainte, când a devenit sultan, Mehmed a urmat tradiţia fratricidului ritualic. Pentru a se feri de eventualii rivali, a dispus ca toţi cei 19 fraţi ai lui să fie strangulaţi. Urmaşul lui, Ahmed I, renunţă la acest obicei, închizându-şi fraţii pe toată durata domniei sale. Ahmed dispune şi construirea unei noi şi măreţe moschei. Yeni Camii a fost ridicată în cinstea mamei predecesorului său. În următorii 50 de ani, moscheea se ridică până la nivelul ferestrelor. Turcii otomani cuceriseră oraşul bizantin Constantinopole în 1453. Acolo, găsiseră vechea catedrală, Sfânta Sofia, o construcţie îndrăzneaţă care devenise modelul tuturor bisericilor bizantine. Uluiţi, turcii n-au dărâmat lăcaşul, ci l-au transformat în moscheea Aya Sofia. În următorii 150 de ani, Consatntinopolul avea să devină cea mai mare putere islamică a lumii. În 1603, Imperiul Otoman e în apogeul său. Otomanii i-au adăugat minarete bisericii Sfânta Sofia. Fosta biserică devine model pentru moschei. Multe alte lăcaşuri au fost construite variind acest model. O cupolă uriaşă, precum bolta cerească, se ridică deasupra bazei pătrate. Lumina inundă interiorul, decorat în mare parte cu mozaicuri. Marea Aya Sofia a fost modelul pentru Yeni Camii, celebra moschee începută de Ahmed I în 1603, când a devenit sultan. Moscheea fusese proiectată de cel mai mare arhitect din oraş, Davud Aga, discipolul celebrului arhitect Sinan. Davud era ienicer, unul din cei mai buni războinici turci. El a fost pus să proiecteze moscheea de către mama lui Mehmed III. Alte moschei comandate de soţii sau mame ale sultanilor, se găsesc la marginea oaşului, însă Yeni Camii se află în centrul comercial, aproape de port şi bazar. Davud Aga a murit în 1598. Construirea moscheii a continuat până în 1603, anul morţii lui Mehmed. O dată cu venirea la tron a noului sultan, mama lui Mehmed trebuie să se retragă. Yemi Camii are nevoie de un protector, ca să fie terminată, dar Ahmed I refuză acest rol şi lucrările se opresc. Stadiul de atunci al construcţiei e vizibil şi astăzi. Ahmed nu refuză fiindcă nu iubeşte arhitectura, ci pentru că vrea să-şi demonstreze propria bogăţie şi faimă. El ridică propria lui moschee, ajutând chiar la turnarea fundaţiei. Vrea să depăşească Aya Sofia, lăcaşul ridicat cu o mie de ani în urmă. Creaţia lui este numită Moscheea Albastră. Yeni Camii şi complexul din jur vor fi terminate abia în 1663, respectându-se, însă, planurile lui Davud Aga. În jurul moscheii centrale se află Hunkar Kasri, proiectat ca loc de retragere pentru mama sultanului. Tot aici se mai găseşte şi un mausoleu, o fântână şi o şcoală de studiu al Coranului. Moscheea Albastră şi alte o sută de moschei, domină înaltul cerului, lângă Bosfor. Rămasă neterminată timp de 50 de ani, moscheea Yeni ilustrează puterea, dar şi fragilitatea patronajului artistic.

● În 1603, o altă ţară islamică puternică este India. Aceasta e condusă de către moguli. Pretinzându-se urmaşi de-ai lui Tamerlan şi Genghis Han, ei au cucerit nordul Indiei încă de la începutul secolului XVI. În 1603, ei stăpânesc o mare parte a acestui subcontinent. Aici, mogulul-protector are putere absolută. În cimitirul catolic din Agra, India, se află mormântul negustorului englez John Mildenhall. El are onoarea îndoielnică de a fi primul englez care a murit în India. În 1603, Mildenhall ajunge la Agra. I-a luat patru ani ca să parcurgă drumul până aici, prin Istanbul. Trimis la Agra de nou-înfiinţata Companie a Indiilor de Est, el caută să încheie relaţii comerciale. Acestea sunt un dar pentru conducătorul Indiei, mogulul Akbar. Akbar e cel mai mare mogul din istorie şi unul din cei mai mari protectori ai artelor. Timp de 30 de ani el a comandat ridicarea de monumente şi a sprijinit crearea de manuscrise şi opere de artă uluitoare. Agra este capitala imperiului. La mijlocul secolului XVI, Akbar dispune ridicarea sau transformarea multor clădiri de aici. Cetatea roşie aflată aici, e reconstruită şi i se adaugă porţi uriaşe. Se ridică apoi alte două mari palate, cu decorațiuni impresionante. Aşa cum nota istoricul lui, Abu’l Fazl, toate au rolul „de a-i ocroti pe cei sperioşi, a-i speria pe cei rebeli şi a-i mulţumi pe cei supuşi“. Dar cea mai mare realizare a lui Akbar e construirea unui nou oraş, la 40 km vest de Agra. Pentru a sărbători naşterea primului său fiu, Akbar ordonă ridicarea oraşului numit azi Fatephur Sikri. După cinci ani, majoritatea clădirilor, inclusiv marea moschee, sunt gata. Făcute din gresie roşie, moscheile şi palatele sunt centrul unui oraş cu o populaţie mai mare decât cea a Londrei elisabetane. Akbar îşi conducea imperiul dintr-un mic pavilion, numit Divan i-Khass, suspendat între Cer şi Pământ, întruchipare a luminii divine. Însă numai după două decenii, întregul oraş a fost părăsit. Poate din vina epuizării rezervelor de apă sau poate că Akbar a trebuit să lupte cu rebeli în altă parte a imperiului. În 1603, în momentul vizitei lui Mildenhall, Akbar s-a întors la Agra. Construirea oraşului Fatephur Sikri cuprinde o altă realizare glorioasă a lui Akbar, Akbanama. Aceasta este istoria detaliată a dinastiei locale, scrisă de către Abu’l Fazl şi ilustrată cu peste 100 de miniaturi făcute de cei mai mari artişti miniaturişti ai epocii. Câte trei artişti au lucrat la fiecare dintre miniaturi. Maestrul a trasat conturul, un alt miniaturist a colorat formele, iar al treilea a finisat feţele personajelor. Akbar va muri în 1605. Anterior el şi-a ales locul pentru o ultimă mare realizare, mormântul său, ridicat într-o grădină numită „Sălaşul paradisului“. Dar negustorul John Mildenhall ? Negocierile cu Akbar i-au lăsat un gust amar. În cele din urmă, însă, el a reuşit să obţină drepturi comerciale pentru englezi de la urmaşul lui Akbar, Jahangir. Un început modest pentru englezi. În timp, însă, aceştia vor deveni noua mare putere imperială. O dată cu epoca industrială, vremurile patronajului artistic vor apune. Dar clădrile din Agra şi Fatephur Sikri vor rămâne mărturie a realizărilor marii dinastii mogule.

● De la protectorii bogaţi şi puternici, trecem în Italia, pentru a cunoaşte povestea compozitorului Claudio Monteverdi, care poate fi considerat părintele muzicii moderne. În 1603, însă, el se chinuie în micul orăşel Mantova, unde ducele acestuia nu-l preţuieşte şi îi exploatează talentul. În acelaşi an, Claudio Monteverdi îşi publică a patra carte de madrigaluri. Sunt cântece ce exprimă emoţii adânci, într-un fel necunoscut până atunci în muzica europeană. Printr-o singură privire a iubitei, spune un cântec, lumea din jur devine frumoasă. Numai îndrăgostitul e trist şi înlăcrimat, întrucât naşterea iubitei nemiloase a însemnat şi moartea lui. Cântecele sunt scrise ca obligaţie oficială. Monteverdi e angajat drept cântăreţ, violonist şi compozitor la curtea familiei Gonzaga din Montava. În 1603, Monteverdi şi-a îndepinit dorinţa de a deveni „muzicianul de Curte al Înălţimii Sale, ducele de Mantova“. Dar, ca mulţi artişti supuşi protectorilor lor, e apăsat de grijile materiale şi de munca excesivă. Ulterior, el îi va scrie ducelui, plângîndu-se că are prea multe responsabilităţi. Va spune că este „atât de slăbit şi epuizat, că niciun leac şi nicio odihnă nu-i pot reda puterea de demult“.
Monteverdi sosise la Mantova în 1590, la 22 de ani. Acolo a intrat în slujba ducelui Vincenzo Gonzaga, un libertin cult şi elegant, care tocmai moştenise titlul. În 1590 ducele îl preţuia deja şi îl alesese drept conducător al muzicienilor pe care i-a luat cu el în campania contra turcilor. În curând, însă, Monteverdi a devenit nemulţumit, deoarece trebuia să-şi suporte singur o mare parte din cheltuielile de război. În 1599, s-a căsătorit cu Calaudia Cattaneo, soprană la Curte, cu care a avut doi copii. Familia era o povară pentru muzicianul prost plătit, iar disputele nesfârşite cu trezorierul Curţii i-au accentuat nefericirea. În 1603, ca muzician al Curţii, Monteverdi trebuia să-i supravegheze pe muzicienii ducelui. El a avut şi comenzi de a compune pentru sărbători religioase sau laice. Compoziţiile lui încep să fie cunoscute şi dincolo de Mantova şi sunt incluse în antologii tipărite în întreaga Europă. Multe dintre madrigalurile sale au la bază versurile poetului Guarini. În poemele realizate de el, îndrăgostiţii suferă, iar bărbaţii bolnavi de dragoste îşi blesteamă soarta. „Voi muri în stăpânirea ta“, spun câteva dintre ele. „Eu voi suferi chinurile morţii, dar pierderea va fi a ta“. E posibil ca versurile să se refere şi la chinurile sale de la Curte, nu doar la cele ale îndrăgostitului. Cel mai mare triumf al lui Monteverdi se va produce în 1607, când, la Mantova, se pune în scenă „Orfeu“, considerată prima operă adevărată. La scurt timp după aceasta, moare soţia lui, Claudia, iar Monteverdi va cere să fie eliberat din slujba ducelui. Acesta îi refuză cererea, care va fi îndeplinită abia după patru ani, când Vincenzo moare. Compoziţiile lui Monteverdi despre frumuseţe şi iubire, presărate cu sentimente sumbre, rămân mărturia perioadei petrecute la Mantova.

● La sud de Mantova, tot în Italia, un alt artist se luptă cu condiţia de „slujitor“. Deşi protectorii lui sunt oamenii Bisericii, Caravaggio, fiindcă despre el e vorba, are şi alte probleme, inclusiv legea.
Pe 11 septembrie 1603, Michelangelo Merisi, numit şi Caravaggio, e arestat la Roma. Împreună cu alţi pictori, e acuzat că l-a calomniat pe artistul Giovanni Baglione. Documentele de la proces ne oferă o perspectivă unică asupra unei dispute artistice de acum 400 de ani. Ele ne ajută să înţelegem şi relaţia lui Caravaggio cu protectorii lui. Caravaggio a sosit la Roma cu zece ani înainte, la 20 de ani. Talentul lui a fost recunoscut de mai mulţi protectori. În cele din urmă, în 1599, a prmit prima comandă publică. Două panouri pentru capela Contarelli, din biserica San Luigi dei Francesi. Creaţia lui a atras atenţia, Caravaggio devenind cunoscut. Stilul său era numit „extravagant de excentric“, iar el se manifesta şi în viaţa particulară a artistului. Într-un autoportret, el s-a reprezentat ca Bacchus, zeul păgân al vinului şi al inspiraţiei. În 1603, el era celebru pentru temperamentul aprig şi pasiunea pentru haine. Se zvoneşte că ieşea des cu prostituate şi că ţinea un băiat pentru favoruri sexuale. Caracterul şi succesele lui îi atrag mulţi duşmani. Unul dintre cei mai mari e pictorul Baglione. Pe 28 august 1603, acesta se adresează autorităţilor. Baglione a pictat o „Înviere“ pentru Societatea lui Iisus. De la dezvelirea acesteia, de Paşte, susţine Baglione, Caravaggio şi oamenii lui i-au vorbit de rău lucrarea peste tot. Tabloul lui Baglione s-a pierdut, locul ei fiind luat, în capela Contarelli, de o operă târzie a lui Maratta. Părerea lui Caravaggio poate fi judecată în funcţie de o schiţă pregătitoare pentru „Învierea“. În faţa judecătorilor, Caravaggio a declarat: „Am văzut aproape toate lucrările lui Baglione. «Învierea» lui nu-mi place, fiindcă e făcută stângaci. Cred că e cea mai proastă din cariera lui. Niciun pictor n-a lăudat-o.
Caravaggio e mulţumit dacă e judecat după operele lui. El pictează scene sincere şi convingătoare pentru Biserică, avînd la bază experienţa lui de viaţă, tablourile din capela Contarelli îi ilustrează naturalismul îndrăzneţ. Stilul lor firesc diferă categoric de manierismul lui Baglione. În „Chemarea sfântului Matei“, vameşul Levi şi trei slujitori numără banii câştigaţi din dări. În acel moment, în încăpere intră Iisus şi sf. Petru. Matei arată spre sine însuşi, spunând, parcă, „Cine, eu ?“. Pe peretele opus, Matei, acum în vârstă, a fost trântit la pîmânt de un ucigaş pe jumătate gol. Ca şi cum ar fi luminate de fereastra din spatele altarului, tablourile dau senzaţia că scenele se petrec chiar în capelă. Veşmintele personajelor îmbină stilul biblic cu cel din epoca pictorului. Fugind de la faţa locului, un Caravaggio îngrozit e reprezentat privind scena concepută chiar de el.
În 1602 şi 1603, Caravaggio se întoarce în biserica San Lugi dei Francesi pentru a picta altarul Sfântului Matei. Prima versiune e respinsă de protectorii lui. A doua variantă îl reprezintă pe sfânt îngenuncheat, primind sfaturi de la îngerul aflat deasupra sa. Tablourile din capela Contarelli îi confirmă reputaţia lui Caravaggio şi îi atrag alte comenzi. Atât contemporanii lui, cât şi posteritatea îl recunosc drept cel mai important pictor al epocii. Mult mai mare decât Baglione, care pierde şi procesul cu Caravaggio. După două săptămâni la închisoare, ultimul e eliberat necondiţionat.

● În 1603, Japonia e complet izolată de Vest. Ea este o societate militaristă, mai apropiată de trecutul medieval al Europei, decât de prezent. Artiştii îşi slujesc protectorii, slujind concomitent războiul. Arhitecţii trebuie să îmbine frumuseţea şi eleganţa cu soluţii defensive practice. În Japonia, este o epocă a marilor schimbări. Lungul război civil tocmai s-a terminat. Anul 1603 marchează începutul unei noi dinastii: shogunatul Tokugawa. În acel an, Tokugawa devine shogun, comandantul militar al Japoniei. Este epoca samurailor, războinici, neînfricaţi, care îşi slujesc stăpânii până la moarte. În timpul războiului civil, ginerele lui Tokugawa, Terumasa Ikeda, a luptat cu credinţă pentru stăpânul lui. Shogunul îl răsplăteşte dăruindu-i castelul Himeji, în centrul ţării. Construirea acestuia începuse în 1346. În 1580, castelul era încă neterminat şi se plănuia transformarea lui într-unul modern, cu trei etaje. Când Terumasa Ikeda devine stăpânul castelului, dispune dărâmarea turnului şi ridicarea altuia nou. El reproiectează întreaga construcţie. În 1603, Himeji-jo, numit şi Castelul Cocorului Alb, e aproape terminat. El se află la vest de Osaka, pe vârful muntelui Hime. Cu exteriorul alb, cele 27 de pagode şi zidurile elegante este o creaţie arhitecturală impresionantă. Caracteristica specifică însă e felul în care acoperişul unduit, creează senzaţia unei păsări care îşi ia zborul. Silueta delicată a acoperişului, asociată cu ornamentele de la etaje, dau senzaţia de putere şi eleganţă. Castelul nu trebuia să fie doar o reşedinţă mununată. În spatele stratului alb exterior, zidurile sunt făcute din piatră, fără mortar, într-o structură care le permite să înfrunte cutremure puternice. Principalul rol al castelului este cel defensiv, catelul Cocorului Alb, fiind o fortăreaţă inexpugnabilă. Introducerea puştilor în Japonia a modificat structura castelelor. De aceea, Ikeda a dispus construirea unor culoare speciale, rezistente, prin care samuraii lui să poată trece rapid şi în voie. În ziduri s-au creat orificii speciale, prin care samuraii pot să atace cu săgeţi, puşti sau pietre. Trei rânduri de ziduri groase înconjoară corpul principal din castel. Împreună cu o mie de metri de şanţuri cu apă şi 15 porţi, acestea transformă castelul într-unul imposibil de cucerit. Shogunul Tokugawa va muri în 1616, dar dinastia lui continuă timp de peste 250 de ani, asigurând cea mai lungă peroadă de pace din istoria Japoniei. Construit ca fortăreaţă, Castelul Cocorului Alb nu a fost supus, în mod ironic, niciodată testului războiului. Graţiosul Himeji-jo nu a fost atacat niciodată.

● În 1603, Japonia e o lume a samurailor, războiului şi onoarei. În altă parte a globului, totuşi, acestea reprezintă caracteristici ale trecutului. Excepţie face doar un anumit personaj, creat de scriitorul Miguel Cervantes Saavedra. În romanul lui Cervantes „Don Quijote de la Mancha“, eroul porneşte la drum plin de încredere. „Fericite vor fi vremurile în care aventurile mele vor ieşi la lumină, demne să fie sculptate în marmură sau oglindite în tablouri, ca monument în faţa întregii posterităţi“. Impactul lui „Don Quijote“ l-a surprins cel mai mult pe Cervantes însuşi. În 1603, acesta locuieşte în Esquivias, lîngă Madrid, şi face ultimele corecturi la romanul său. El e un scriitor care nu are niciun fel de protector. Cervantes a eşuat ca soldat, dramaturg şi poet, a fost excomunicat de două ori de Biserica Catolică şi a petrecut cinci ani ca sclav în Alger. Răscumpărat de familia lui, s-a înors în Spania şi a lucrat ca funcţionar ce strângea impozite. În 1597, a fost arestat pentru corupţie şi închis în La Mancha. În închisoare şi-a conceput capodopera şi l-a creat pe Don Quijote, un gentilom de 50 de ani, care a citit prea multe romane cavalereşti. Don Quijote vede lumea din jur ca pe o fantezie medievală. Portretul comic al bătrânului despre realitate, care încearcă să reînvie un ideal cavaleresc, Don Quijote surprinde perfect schimbările din Spania acelor vremuri. În timpul lui Filip al II-lea, Spania a devenit o mare putere. Bogăţiile din coloniile din America iau adus un imperiu global. Dar Filip a murit în 1598, iar fiul lui, Filip al III-lea, este incapabil. Puterea Coroanei şi statului nobilimii aveau să fie contestate în curând de o clasă socială în ascensiune, reprezentată în roman de Sancho Panza. Aventurile lui Don Qujote şi Sancho Panza evocă nostalgia, dar şi ironizează valorile eroice, preţuite în dauna banilor.

Cervantes a scris pentru un nou tip de public. El şi-a căutat şi un protector, asigurîndu-şi astfel celebritatea fără să recunoască. Şi Shakespeare a scris pentru un nou tip de public. Pentru Monteverdi, însă, independenţa artistică a rămas doar un vis. Creaţiile minunate din India, de la Istanbul sau din Japonia sunt dovada importanţei patronajului în artă, la momentul 1603. Climatul cultural este, totuşi, în schimbare. Din ce în ce mai mult, gustul publicului determină viitorul artei.
Constantin Enianu

1 ping

  1. Constantin Enianu – Ani şi artă II | Cronopedia

    […] Cervantes a scris pentru un nou tip de public. El şi-a căutat şi un protector, asigurîndu-şi astfel celebritatea fără să recunoască. Şi Shakespeare a scris pentru un nou tip de public. Pentru Monteverdi, însă, independenţa artistică a rămas doar un vis. Creaţiile minunate din India, de la Istanbul sau din Japonia sunt dovada importanţei patronajului în artă, la momentul 1603. Climatul cultural este, totuşi, în schimbare. Din ce în ce mai mult, gustul publicului determină viitorul artei. Constantin Enianu […]

Lasă un răspuns