«

»

Alexandru Spătaru – versuri

La bal

Visez
un scaun cu rotile
echipat
cu paşi de dans.

Te-aş invita la bal.

Nu e aşa
că noaptea-ntreag-ai să dansezi
numai cu mine?
În ritm ameţitor
de un,doi,trei,…un,doi, trei…

Rotilele
de-or obosi
şi s-or bloca,
eu am să-i număr,
tu îi vei pluti
paşii de vals
într-un vârtej ameţitor
şi toată noaptea vom valsa!

Vei fi regina balului
şi-n zori
te va lua în braţe regele,
într-o caleaşcă
mică…

Cartea e mică…

Recunosc,
este o lipsă de elementară
bună cuviinţă pretenţia
să mă bine primească oceanul,
pentru c-aduc într-o sticluţă câteva
picături de ploaie.
Mă poartă omeneasca îndrăzneală,
porunca „îndrăzniţi!”

E adevărat,
în lumea fără limite,
sunt o entitate infinitezimală,
dar unică, nimeni nu-mi seamănă.
E cineva care să garanteze
că fără mine lumea asta
ar fi existat?!
O, da, ce sunt
înscrisurile astea decât
nişte banale însemnări de drum,
strânse-ntr-o carte ce abia se
ţine pe picioare?

O, da,
cartea e mică,…dar
speranţa-i mare!

În noile dimensiuni

A fost un loc
şi o trecere a timpului
din cele mai obişnuite
cu aceleaşi legi din totdeauna,
un continuum spaţiu – timp,
cu o direcţie şi-un sens non – stop;
şi iată că un invizibil mecanism
a pus în alt gen de mişcare
întreaga fire spre nebănuite,
complet necunoscute dimensiuni.

L-a străbătut o fascinaţie
în nemaiauzite siderale armonii,
şi apăsarea strivitoare peste lumea veche
a început să se ridice.
În străvezimile născute din
altfel de atomi şi molecule, departe
de dizarmoniile şi de mişcările funeste,
s-a auzit urarea:
„Bine-aţi venit ,voi oameni buni,
– de cînd vă aşteptăm – , în noile dimensiuni!

Cortina se va ridica definitiv.
O separaţie suverană într-un
nesfârşit de evuri e la final imprescriptibil,
chiar dacă se va mai petrece
vreo deficienţă în bătrânul mecanism
de acţionare; de prea puternică emoţie,
ce-a mai rămas din moleculele
materiei subţiri, aristrocate, dar mai ales
din cele trei şuruburi fără fine, metafizice
– intruşi dezavuaţi dintotdeauna,
nu-şi mai găsesc raţiunea de a fi.
Oricât de consistent cădea peste planetă,
faimoasa perdea acum e praf rătăcitor
prin cozile cometelor.
Concertul grandios, până acum captiv,
e într-o copleşitoare revărsare.
E vremea când se şterge
orice linie de demarcaţie.
Tot mai departe sunt, în urmă,
bicisnicele, schiloadele construcţii!
Se conturează monumentalul edificiu
pentru un nesfârşit, omniprezent concert
de desăvârşită, eternă armonie!

Un prea frumos vis planetar!!!

Lasă un răspuns