«

»

Dragostea – dar divin

Poetul Dumitru Brăneanu, în volumul de poezii CONDAMNAT LA DRAGOSTE, apărut la Editura ”Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2013, transmite inedite gânduri despre iubire, folosind o dublă cheie lirică. Acest fapt presupune din partea cititorului o atenţie deosebită în descifrarea mesajului bine ermetizat. Autorul stăpânește și folosește o tehnică distinctă a scrisului, aproape cameleonică, dar care, odată descifrată, îţi transmite senzaţia că totul se leagă, că are esenţă, conferindu-ţi linişte interioară şi dorinţă de meditaţie.
La prima vedere, impresia mea a fost că citesc un volum cu poezii de dragoste dedicate unei anume doamne, care ocupă un loc special în viaţa poetului. În parte, poate că nu m-am înşelat. Însă, pătrunzând în profunzimea versului, în acurateţea sintagmelor, mi s-a dezvăluit un destin iniţiatic care îi permite autorului să-şi expună calea, căutările, descoperirile, „transcederea prin această lume, către o alta eternă”, aşa cum precizează cu sinceritate chiar domnia sa, în ”Nota autorului” din finalul volumului.
Deşi nu uzitează de cuvinte explicite și nu se adresează direct Divinităţii, Dumitru Brăneanu, un iscusit artizan al metaforei, prin arderea sa interioară, creează acel catharsis care conferă nobleţe operei sale poetice.
Aş exemplifica aici, din poezia Monalisa, cea care deschide volumul, următoarele versuri: „prinţesă, curcubeu al dragostei/ mirarea nevinovată/ ţine lumea în echilibru/ pe căi umbrite de secoli” … „pavează drumul ce închide/ patima iubirii/ tu singură rămâi/ umbra din inima surâsului/ până la întoarcerea în lut.” Sunt versuri care nu puteau fi adresate unei pământence, oricât de dragă i-ar fi fost poetului… şi, continuă, în aceeaşi notă, cu poezia Te simt: „ În aprinse dimineţi de vară/ Te simt lacrimă duioasă în vânt/ Când în inima ta îngenunchez/”… „Alb, tulburător de nefiresc” … „Din ochii tăi priviri de înger ceresc” … „Făr de tăcerea-n care te-ai ascuns,/ Trăirea dragostei e mai presus,/ În ochii-ţi umezi de nepătruns/ Dorinţe prea multe-au apus.” Vorbeşte, oare, poetul despre mângâierea, liniştea binecuvântată ce-i este conferită de Maica Domnului, Cea înzestrată cu şapte lucruri deodată, „Preasfânta, curata, preabinecuvântata, Mărita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria” şi, Cea pentru care „Trăirea dragostei e mai presus”, iar multe din dorinţele pământeşti au apus?
Poezia În jurul tău… continuă în aceeaşi manieră plină de sensuri interpretative, într-o bogăție metaforică izvorâtă, parcă, pentru a caracteriza autorul, uimind cititorul. Astfel, „cu trup de dor/ ispita umbră face” (tentaţiile, dorinţele ce-i încearcă credinţa), „un cer coboară din ochii mei” (gândul către divinitate, ce îl face atent, îl aduce la realitate), „vânt curge prin inimă/ risipire de tristeţe / /copilă nevinovată/ / asemeni apei de izvor” (îndepărtarea slăbiciunilor și a îndoielilor, purificarea), „Şi tare mă bucur că nu sunt singur,/ pe gardul sufletului / creşte amiaza unui zâmbet / ce vindecă aşteptările/ de otrava uitării./ Vino, cât lumina/ risipeşte întunericul din noi!”(în final, bucuria şi chemarea, pururea Fecioarei Maria).
Citite şi recitite, în fiecare dintre poeziile poetului Dumitru Brăneanu, cititorul descoperă cu uimire noi sensuri marcate de un discurs esenţial puternic legat de profunzimile eului. Va fi pus față în față cu o strânsă legătură dintre interioritate şi subiectivitate, dar şi între imaginar, exteroritate, obiectivitate şi realitate. Poezia domniei sale se poate defini, în funcţie de percepţia fiecărui lector, individual, asupra poeticului, deschizând posibilitatea unor viziuni şi experienţe ce redefinesc lirismul de la o imponderabilă spiritualitate la o materialitate grea, într-un joc metaforic pregnant al încifrării şi descifrării sufletului de la om către lume. Este, cu alte cuvinte, o formă de confesiune lirică oarecum atipică, o exhibare a sinelui, prin deschidere şi ambiguitate diferit percepute de la un cititor la altul.
„Cât de frig îmi era pe atunci/ umbra mea şi acum mai plâng/ m-ai învăţat smerenia candelii/ să-ţi sorb în lumina din lăuntrul ochilor/ între mâinile pe care ni le strângeam/ simţeam pulsul lumii întregi/ înveşmântat în iubirea ta/ n-am să mai alerg după lucruri măreţe…” – Înlăuntrul aşteptării sau „eşti potir de unde/ beau viaţă şi strâng mir”… Potir… Ori „Iartă-mă pentru că mai cad pietre din vis / peste tărâmul unde ochiul iubirii a nins” – Iartă-mă şi, „ aprinde-mă candelă să ard/ până la ieşirea din cetate/ până la ieşirea din viaţă” – Aprinde-mă sau „eu sunt păcatul/ Tu lumina iertării” Tu şi eu…, când tot poetul declară „îmi caut drumul/ prin hăţiş de bălării/ spre inima Ta, cerc al tăcerii/ aşteaptă-mă cât nu e prea târziu.” – Capăt de drum…
Sunt doar câteva citate din poeziile autorului. Acestea, ca și multe altele, îi dezvăluie frământările sufleteşti, „frigul” din inima rătăcitului şi fericirea deplină din sufletul celui întors cu faţa spre Dumnezeu, celui ce şi-a aflat calea, pentru care lucrurile materiale nu mai prezintă importanţă: „n-am să mai alerg după lucruri măreţe…”, chiar dacă, uneori, „mai cad pietre din vis” (ispitele, încercările, mai apar), spovedania sinceră – „eu sunt păcatul”, iar căinţa şi credinţa aduc în final iertarea – „Tu lumina iertării”.
Vorbind de o dublă cheie lirică a iubirii, nu m-am înşelat pentru că Iubirea dintre bărbat şi femeie este binecuvântată de Dumnezeu. Nici Dumitru Brăneanu nu nesocoteşte darul Domnului. Astfel că, în volumul CONDAMNAT LA DRAGOSTE, aşa cum spunea Ion Militaru în „Abstracţia iubirii”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2010, p. 19 – „Iubirea care comunică devine Iubirea, iar iubirea care tace coboară pe scara sentimentului mut, adică mutilat.”
Dumitru Brăneanu comunică Iubirea sa, pentru cine alta decât pentru cea care-i este pereche, soţie, după cum poetul menţionează în poezia Eterna fascinaţie (soţiei mele) înveşmântând-o în frumoase metafore: „frumoasă, gingaşă ca o înserare”, „înflăcărată chemare”, „tu frunza mea de dor” sau în poezia Dimineaţa în ochii tăi: „dimineaţa în ochii tăi/ zorii se aprind a mirare”, „focul ce curge lavă din ochii tăi/ în care mă afund”, ori Să zbor (pentru Lisy): „Sedus, cu tine viaţa e o scânteie/ Şi-mi dai puteri din nou să mă ridic,/Îmbătrânim alături tainică femeie/ În suflet zăpada pare a da în spic.”
Imaginea iubitei se dizolvă în fiinţa celui veşnic îndrăgostit, inundându-l cu feminitatea sa, punând astfel în mişcare toate acele trăiri caracteristice bărbatului ce simte că este iubit: bunăstare sufletească, dorinţa de a merge mai departe, curajul, încrederea în forţele proprii.
Redimensionarea temporalităţii lui Dumitru Brăneanu aşezată între două mari Iubiri, cea Divină şi cea pământeană, fiind dulce pedepsit ori auto-CONDAMNAT LA DRAGOSTE pe viaţă, „ între două clepsidre/ un veac de singurătăţi/ între o ninsoare de zâmbete/ şi o toamnă de supărări/ între două maluri de dor/ înflorite de aşteptări ascult ritmul vieţii/ la focul înserării/ mare-i dragostea mea/ şi adâncă!” – Alegorie. În final, se cuvine să reținem: „Să trăim simplu, cu bucurie şi intensitate, fiecare clipă pe care Dumnezeu o dăruieşte în fiecare zi!” – Dumitru Brăneanu – din Nota autorului.

Olguţa Luncaşu Trifan
Iaşi – 30 Ianuarie 2017

Lasă un răspuns