«

»

Ce anume știm despre noi înșine?

Cu aproximativ două milenii și jumătate în urmă, inegalabilul Socrate își îndemna semenii să se cunoască pe ei înșiși („Gnothi seauton” în greacă, „Nosce te ipsum” în latină). Aidoma celebrului paradox „Știu că nu știu nimic” (paradox doar în formă, nu și în conținut, dovadă spusa admisă ca adevăr evident și indiscutabil: „Toată viața înveți și tot neștiutor mori”), invitația socratiană pentru cunoașterea sinelui este interminabilul și mereu actualul proces de întoarcere a individului spre el însuși prin neobosita conștiență a autoreflexivității. Vasăzică, nu-i un îndemn la cunoașterea trupului, ci la cunoașterea lăuntricului cu ajutorul rațiunii.
Introspecția este cu atât mai necesară astăzi, cu cât pretins civilizatul ipochimen al zilelor noastre se caracterizează nu numai prin ferocitatea egoismului și virulența înstrăinării lui (de Dumnezeu, de semeni, de el însuși), ci și prin hidoasa încăpățânare cu care arată statornic spre paiul din ochiul aproapelui, refuzând să ia aminte la bârna din ochiul său.
Căci, citându-l ba pe sociologul francez Gabriel Tarde, ba pe scriitorul Léon Daudet, iată câteva dintre opiniile gânditorului român P.P.Negulescu vizavi de îngrijorătoarea stare a omenirii din perioada interbelică, opinii încorporate în tratatul Destinul omenirii (București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939): „Nivelul general al moralității a scăzut, în mod constant, în tot veacul al XIX-lea”; „Oamenii fără principii morale se înmulțesc necontenit”; „Egoismul și cruzimea au făcut, orice ar zice optimiștii, progrese de netăgăduit”; L. Daudet compară evoluționismul cu un orb și progresul cu un paralitic, așa că deodată cu „orbul” trebuie să cadă și „paraliticul” pe care-l cară în spinare…
Omul, ne înștiințează Blaise Pascal, este o trestie, „cea mai fragilă trestie din Univers”. Dar, completează el în chip consolator-încurajator, „este o trestie gânditoare”! De subliniat că fragilitatea este consecința logică a efemerității trupului, omul postadamic fiind condamnat de Creator să trăiască într-un timp rău și bolnav, în care n-are cum să nu cunoască suferința, truda și, în final, moartea. Însă, și asta întreține speranța în dreapta răsplată după faptele din timpul vieții, prin scânteia de divinitate cu care a fost înzestrat la facerea sa (universul lăuntric numit îndeobște suflet sau spirit), el are șansa ca prin credință, iubire și smerenie să se mântuiască, lucru echivalent cu depășirea condiției sale de ființă pieritoare.
Prin urmare, fiind omul cea mai formidabilă și mai subtil-armonioasă îmbinare de materie și spirit, respectiv de aparențial și substanțial (dintre toate formele viului cunoscute până în clipa de față, doar lui i-a fost dat limbajul articulat, rațiunea și conștiința), el întruchipează cel mai semeț pisc al creației, înfățișându-se ca un veritabil univers al viului, compus din nenumărate universuri subiacente.
Iată două imbatabile argumente în acest sens:
1)Extraordinar de complexa celulă vie, despre care, în cartea Evoluția – o teorie în criză, Michael Denton spune: „Între o celulă vie și cel mai ordonat sistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zăpadă, există un abis atât de vast și absolut, cum nu ne putem închipui”. Da, căci în sine fiecare celulă constituie un univers în miniatură: Conține până la două sute de mii de miliarde de molecule perfect sincronizate întru atingerea scopului funcțional, iar instrucțiunile înscrise în ADN-ul celular ar putea umple 1000 de volume de câte 600 de pagini fiecare! Cu completarea că fiecare din cele peste o sută de mii de miliarde de celule care alcătuiesc organismul nostru funcționează ca un oraș fortificat, că printr-o uimitoare corelație întrețin miracolul vieții și că „se reproduc cu o fidelitate aproape absolută” (Francis Hitching), fapt care impune ca toate formele de viață să se reproducă numai conform speciei lor.
2)Deși creierul reprezintă doar 2% din greutatea corpului uman, prin cele aproximativ 100 de miliarde de celule numite neuroni (știința actuală susține că neuronii se regenerează!), el poate avea până la un milion de miliarde de conexiuni, așa încât, opinează Carl Sagan, cu informațiile pe care le poate stoca „s-ar putea umple 20 de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.
Această uriașă capacitate a creierului uman, demonstrează cât se poate de limpede că omul a fost dotat cu facultatea de-a învăța la infinit! Altfel spus, că el a fost conceput să cunoască viața veșnică…
Cum se explică faptul că omul nu folosește decât cel mult 10-12% din potențialul creierului? Una din explicații, zic eu, este de ordin material-fiziologic: Perfecta corelație dintre viața scurtă a omului și procentul arătat mai sus! Abaterile de la normalitate (indivizi neșcolați, dar capabili să opereze mai rapid ca cele mai performante calculatoare), nu sunt decât mutații pozitive, la care se activează o porțiune mai mare din scoarța cerebrală. Cealaltă explicație este de natură moral-spirituală: Aserviți răului (în concepția lui Augustin, răul este un parazit ontologic al binelui), se subînțelege că oamenii ar deveni și mai nelegiuiți, a se citi mai ostili Atotputernicului, atunci când și-ar putea folosi un procent mai mare din capacitatea creierului.
De reținut că sănătatea trebuie înțeleasă ca rezultatul tainicei și necontenitei întrepătrunderi dintre material (trup) și spiritual (psihic), dintre pieritor și nepieritor. Omul este zdravăn și cu poftă de viață doar dacă ambele componente ale ființei sale sunt sănătoase, potrivit maximei antice: Mens sana in corpore sano (Minte sănătoasă în corp sănătos).

Sighetu Marmației, George PETROVAI
2 feb. 2017

Lasă un răspuns